Epidemiile au speriat întotdeauna omenirea prin rapiditatea cu care au semănat moartea. Nu te poți apară de ceva ce nu cunoști și care pare a fi trimis de Dumnezeu pentru multele păcate presărate în viața de zi cu zi. Asta credeau oamenii din secolele trecute, asta mai cred încă mulți dintre noi; pandemia în care ne afundăm cu fiecare zi, fără să știm cînd vom scăpa, readuce la lumină iraționalitatea spiritelor adormite. Să luăm un exemplu dintre multe altele. În iarna anului 1785, Moldova și Valahia sînt străbătute de o epidemie de gripă, peri-pleumonie, cum este numită în documente. Boala se propagă cu repeziciune de la unii la alții și ucide într-un ritm galopant familii întregi, speriind comunitățile. Episoade sezoniere de gripă apar în societățile noastre contemporane și nu ne mai sperie atît de tare. Dar, în secolul al XVIII-lea, majoritatea populației trăiește în locuințe insalubre, prost încălzite, iar igiena nu este încă legată de sănătate, așa cum nici dieta nu aparține cîmpului medical; cît despre doctori... doar Dumnezeu și mila lui nemărginită pe care o invocă și cei bogați, și cei săraci. Cînd cei din jur se îmbolnăvesc peste noapte, tușesc, se sufocă și apoi mor, semenii lor se gîndesc la evenimentele monstruoase recente, la blestemele și păcatele părinților, vecinilor, rudelor. „Oamenii au intrat într-o părere”, scrie documentul din 16 aprilie 1785 care relatează despre epidemia de gripă. Intrînd la păreri, „cum că ar fi ieșit strigoi”, și temîndu-se de morții blestemați, „au pus de au dezgropat pe unii, arzînd și trupurile lor, dîndu-le pe apă”. Dolj, Mehedinți, Olt, județe din sudul Valahiei, sînt cele mai afectate de epidemia de gripă, dar și regiunile bîntuite de strigoii pe care populația îi consideră responsabili pentru moartea grabnică a semenilor lor. Domnul fanariot Mihai Suțu (1783-1786) se arată indignat de practică, dar mai ales de slaba implicare a autorităților locale, laice și religioase, în îngrădirea unor astfel de comportamente: „Ni-am mirat domnia mea, de ce să îngăduiești dumneata (episcopul de Rîmnic – n.n.), cît și ispravnicii, pe locuitori, a avea acest fel de idee nebunească, și cum să se cuteze la o faptă ca aceasta, care este și împotriva legei”. El cere episcopului de Rîmnic, ispravnicilor și doctorului trimis la fața locului să-i facă pe oameni „să înțeleagă” că strigoii nu sînt decît „păreri nebunești”. Nu știm cum și dacă cele trei importante figuri ale autorității centrale i-au convins pe oameni să nu mai dezgroape morții și să-i treacă printr-un ritual menit a transforma haosul în ordine. Știm însă că strigoii fac parte din credințele populare și că bîntuie cu periodicitate lumea rurală. De altminteri, preoții primesc odată cu hirotonisirea și misiunea de a „cerceta de ceea ce zic unii cum că morții să fac strigoi” și, cu blîndețe, „să le dea învățătură ce să facă”. Tudor Pamfile, Ioan-Aurel Candrea sau Otilia Hedeșan au cercetat credințele populare născute în jurul strigoilor, vîrcolacilor sau pricolicilor. O cercetare istorică își așteaptă încă cercetătorul care cu delicatețe și pasiune să „dezgroape” morții-strigoi de prin arhive și să-i includă într-o analiză comparabilă cu ceea ce a oferit Carlo Guinzburg în a sa Istorie nocturnă sau Keith Thomas în Religia și declinul magicului. Pînă una-alta, să revenim la strigoii noștri. Preoții sînt trimiși să învețe poporenii că trupul celui mort n-are cum să se prefacă în strigoi. După cum scrie la Pravila cea Sfîntă, la glava 378, „trupurile cele moarte își iau cu ele sufletele” și n-au cum să zboare peste sate să fure laptele vacilor și liniștea sătenilor. Dar, scrie aceeași Pravilă, trupurile celor „afurisiți” nu se topesc și nu putrezesc pînă cînd nu obțin iertarea celor pe care i-au supărat în timpul vieții. Or, această portiță deschide ușa speculațiilor, multelor speculații...

Două decenii mai tîrziu, tot în timpul primăverii, pe fondul unei alte epidemii de friguri, sătenii din Stroești, județul Argeș, speriați de moartea fulgerătoare a unora dintre ei, s-au gîndit că vîrcolacii au revenit printre ei. Așa că au dezgropat două trupuri, un bărbat și o femeie, și în frunte cu preoții satului le-au „cetit molitfe, au turnat osfeștanie pe dînsele și le-au îngropat la loc”. Dar, pentru că moartea încă făcea victime, spaima sătenilor i-a împins să dezgroape iarăși unul dintre cadavre care noaptea, în haina vîrcolacului, dădea tîrcoale pe la casele lor. Cadavrul femeii este cel redezgropat și, mai întîi, sfărîmat, apoi ars și îngropat. De vîrcolaci n-au scăpat, dar povestea despre vînătoarea de vîrcolaci s-a răspîndit prin satele din jur și a ajuns apoi la urechile episcopului de Argeș, Iosif. Episcop luminat, Iosif al Argeșului s-a coborît printre săteni să le aducă aminte că „săpătorii de cadavre” sînt pedepsiți de Pravile și vor fi excomunicați dacă se mai dedau la astfel de practici. Ba mai mult, inițiatorii acestui episod „păgîn” sînt pedepsiți cu 200 de toiege aplicate la tălpi, în piața publică și în văzul tuturor.

Dar cum de au ajuns strigoii strigoi și vîrcolacii vîrcolaci? Prin ce metamorfoze înspăimîntătoare trupurile bieților creștini căpătau aspecte de fiare neîmbînzite și colindau nopțile, zburînd deasupra satelor și înfricoșînd popolația? Multe sînt cauzele acestor transformări, inventariate de etnologi, dar poate cea mai importantă se leagă de moartea rea. În vizitațiunile sale canonice (1746-1747) de-a lungul Valahiei, mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753) culegea informații despre starea Bisericii și spiritualitatea enoriașilor. Asupra unuia dintre cazuri insistă îndelung, tocmai pentru a-l oferi drept exemplu și lecție tuturor creștinilor: într-unul din satele vizitate a aflat povestea unor săteni care au jurat strîmb, pierzîndu-și sufletele pentru o bucată de pămînt; sperjurii și familiile lor pînă la cîteva generații au fost pedepsite de divinitate cu morți groaznice, trupurile lor nefiind primite nici măcar la porțile cerurilor: trupurile neputrezite așteptau încă iertarea, scrie mitropolitul Neofit. Or, de aici, din aceste morți cumplite și blestemate, apăreau strigoii și vîrcolacii plecați nopțile să se răzbune și să-și găsească liniștea. Un tribunal al Inchiziției care să inventarieze, să judece și apoi să pedepsească astfel de închipuiri fantastice n-a existat în țările române. Biserica ortodoxă „n-a vînat vrăjitoare”, ci s-a acomodat vremurilor și credințelor, aflîndu-se deseori printre enoriașii căutători de spirite rele și metode de îmblînzire a morții.

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.