Eliberare lentă

Publicat în Dilema Veche nr. 638 din 12-18 mai 2016
Eliberare lentă jpeg

Chiar din clasa a treia, geografia a devenit pasiunea mea. Pur și simplu lăsasem în urmă țintarul și șahul pentru a juca pititea pe hartă împreună cu bunicul meu. Prin a șasea mă calificasem la faza pe județ a olimpiadei, numai că proful uitase să-mi zică și m‑am trezit cu el la poartă, venit pleoștit să-mi ceară scuze – ploua. Aveam să aflu că tocmai în acele momente proba se ținea la Ploiești în lipsa mea. Nu m‑am supărat. Am continuat să-mi tapetez camera cu hărți și să fiu convins că toată lumea era a mea. În cele din urmă, am ajuns în armată – la grăniceri – fix cînd destinul se dovedește mai puternic decît luciditatea. Pînă să dau nas cu hașura care pe orice hartă are grosimea unui deget, trebuia să iau în piept patru ani de școală militară, unde mai înspăimîntătoare decît instrucția era toponimia vînturată pe la urechi: Stogu, Cîșla Vădanei sau Vărădia.

În final am ajuns și unde țara, cu geografia ei, începe și se sfîrșește. Eram titular nu unde se agață harta-n cui, ci în Deltă, la Periteașca. Cum pustiul de acolo putea sfida Patericul, toate cele trei pichete din companie fuseseră comasate pe două pontoane la Gura Portiței. După o săptămînă de huzurit cu ospățuri bazate exclusiv pe specialități din pește, prin doar cîteva semnături aveam să preiau peste douăzeci de militari în termen, armamentul din dotare, lada de documente secrete și vreo doisprezece kilometri din frontieră. Puteam dormi liniștit, mai ales că printre colegi era și un fost canotor, bronz la Olimpiada de la Montréal. Cînd m-au întrebat ce naiba caut eu acolo de la Mizil, am tăcut ca peștele. Mizilul fusese pe frontiera a două județe: 100 de ani la Buzău, următorii 50 la Prahova. Mizilenii fuseseră mereu abandonați într-o margine de teritoriu. N-am adus vorba nici de Regimentul I Grăniceri care lăsase ceva cruci în cimitirul orașului la începutul Primului Război Mondial. Astea erau doar niște mitologii personale care poate ar fi stîrnit zîmbete.

E septembrie, 1995, și fîșia de nisip pare înghesuită de mare și lac. N-ai zice că păzim frontiera, nici că administrăm ceva, deși avem în grijă vitele regimentului și ale ofițerilor superiori. Prin binoclu vedem doar albastru, apoi mîncăm iar pește și ziua e gata. Nici nu mai avem nevoie de o machetă a raionului de pază, așa cum găsești la pichetele obișnuite. De fapt, macheta simplifică harta, pentru că are marcat ceea ce e important într-un teritoriu: reperele. Cu atîta apă și cer, adevărații noștri stăpîni, macheta a devenit inutilă.

E o dimineaţă crudă, fără puterea de a-i deosebi locul în săptămînă. Mă insinuez în cabina tractorului pe care numai Bogatu îl poate conduce. Vin io acu’, cică. Conformismul ăsta în faţa tehnicii mă face să scrîşnesc. Trebuie să fiu uman, aici unde probabilităţile te duc, odată cu vînturile aspre, spre regnul animal. Bogatu se îndreaptă spre pontoane. Portiţa. Periteaşca. Perişor. Un traseu drept, însă fără a-i vedea capătul.

M-am uscat aşteptînd să fac un drum cît de scurt. Voi avea în dreapta mare, în stînga lac, iar în faţă o zi înnorată. Speranţa noastră e că vom avea de trecut o zi unică cu acest tractor făcut la uzina „Tractorul“ din Braşov, fostă uzina de avioane IAR. Poate că sîntem niște urmaşi degenerați ai văzduhului. Vom atinge mijlocul distanţei, apoi mijlocul noii distanţe. Vom întîlni două cherhanale. Vom ajunge şi va fi bine. Marea se agită deja și, aşteptîndu-l pe Bogatu, mă tot împiedic de Americanu’. Az’-noapte a ținut soldăţimea cu chitara lui pînă tîrziu în uşa cambuzei:

– Lăsaţi-i, dom’ locotenent, că eu sînt un pescar educativ… fost vaporean. Mai lungim şi noi fierturile lu’ Plăcintă!

Nu am de ales la așa replici. Atîta suflet pus. Soldaţii îl adoră. Fierturile lui Plăcintă se deosebesc doar după numele dat fără nici o noimă în norma de hrană. Americanu’ mă ia pe după umeri, mîna lui pare o peninsulă:

– Dom’ locotenent, îmi place mult de băiatu’ ăsta… știe motoarele şi n-are nimeni forţă ca el… l-aţi văzut cum trage tractoru’ cu şufa de oţel?

Americanu’ e sensibil, dar e după o beţie cruntă. Acum se chinuie cu doi soldaţi să scoată peştii din setci și cîntă din Vîsoțki. O iau spre cabina tractorului, înfuriat deja. Americanu’, mînjit cu solzi şi sînge, ne face cu mîna. Zdruncinăturile încep ca un mic cutremur. Parcă am intrat în pumnii zdraveni ai unei găşti furioase.

– N-am ce să fac, dom’ locotenent! Mai ales că sîntem şi pă nisip!

Aş putea s-o iau ca pe-o răzbunare. Ar fi cel mai simplu. Îl privesc pe Bogatu în oglindă mustăcind. Măcar așa îmi voi cunoaște și eu raionul de pază. Nu trebuie s-o iau personal. Malîhin l-ar fi snopit. Zilele trecute a picat măgăreaţa pe el de vreo două ori și a trebuit să mă suporte stoic. E greu să zici Am înţeles! unuia de-o vîrstă cu tine. Acum e rîndul meu. Cică ajungem într-o oră şi ceva. La ce nisip ne-aşteaptă… Cred și eu. Capul izbit pe rotunjimi, nasul anihilat de carburant. Femeile lipite pe suprafeţele cabinei joacă de colo-colo. Dacă restul vieţii va fi la fel de lent ca drumul ăsta, tot ar fi ceva. Sigur Malîhin şi-a bătut joc de mine trimiţîndu-mă la Perişor. După Periteaşca, loviturile în tavanul cabinei descresc. Bogatu încă mustăceşte retrovizor. Sînt prînzul ademenitor de alaltăieri pe care nu l-a prins din cauza mea.

Orizontul a-nceput să se-nvăpăieze brusc. Nu tu nisipuri mişcătoare, doar ceva fata morgana. Vînt și bolboroseli stinse într-o muţenie prevestitoare. Mintea se goleşte brusc. Pe mare, în dreapta, un vapor. vaporul. Leneş, parcă plecat la o vînătoare mistică, triplat… Îl întreb cîte sînt.

– Dom’ locotenent, cred că-i vaporu’ lu’ Dudaev! Ar trebui să daţi prin staţie! Ăsta e, sigur!

Să am şansa unei misiuni istorice? Mi-aș putea aduce contribuţia, în vreme ce la Portiţa o mînă de beţivi zac în bale sub soare. Nu văd cum s-ar mobiliza, în timp ce noi inspectăm cu tractoreaţa asta ruina pichetului Perişor, unde supraviețuiesc vacile, majoritar sterpe, și Lazarov. Chestia pare că mi-a fost înscenată. După cîteva zile în aşteptarea unui mercenar care se ia de piept cu Armata Roşie, ne trezim buimaci și oprim. Mişcarea de eliberare a Ceceniei strică liniştea deltei. Tocmai am intrat în miezul unei zile foarte proaste.

– Dom’ locotenent, daţi totuşi prin staţie că a apărut vaporu’! Să nu spună că nu v-aţi făcut datoria!

Bogatu e bine instruit. Merg spre mal şi acţionez staţia. Tehnica e o minune, mă-ncurajează şi repet.

– 664, am depăşit Periteaşca şi văd un vapor destul de aproape… cred că are legătură cu Dudaev, recepţie!

E clar, viaţa şi meritele unui locotenent depind de un soldat disciplinat şi şmecher și de un transmisionist strălucitor, care vede încurcăturile şi cere schimbarea frecvenţei. Bogatu are o privire aproape ştiinţifică:

– Dom’ locotenent, treceţi rapid pe banda 3!

Aflu că e un vapor obişnuit și că li s-a transmis prin staţie aseară, da’ am uitat să vă anunţ! Ştiau cu toţii, normal. Poate că ăsta e botezul meu. Coborît în nisip, în aşteptarea oboselii care ne dă tîrcoale, aştept o nouă indicaţie de la soldatul-tractorist. E iar în cabină şi se pune în mişcare. Soldaţii au un fel al lor de a se face înţeleşi. Trebuie să-ţi demonstreze că nu poţi să-i iei de proşti. Îți creează o situaţie tactică a cărei concluzie este pactul. Bine că n-am apucat să pomenesc în staţie de Şamil Basaev. Abia așteptau şmecherii de pe Nava Bază să le intru în gură. Acolo se știe tot. Poate că pe pontoane e deja distracție. O gîlmă la vreo doi kilometri pare să fie vestea cea bună. Perişor. Vaporul parcă a adormit, soarele arde ca dracu’ și e o liniște nu tocmai cecenă. Ultima sută de metri o fac pe jos. Lazarov apare solemn, dar cu mînecile suflecate, nebărbierit, fără capelă. Dă raportul. Vacile sînt sănătoase, laptele pregătit în bidoane. Vrea să știe cum e cu zilele libere și data viitoare să-i mai aducem de citit. Înăuntru sînt Sven Hassel, Isaac Asimov, Frank Herbert şi un Cehov zdrențuit.

– Dom’ locotenent, Lazarov ar trebui să stea la pichet, e o valoare pentru noi!

Mustăceşte, e clar că mă încearcă. Lazarov dispare într-o hrubă a pichetului părăsit. Revine în cîteva minute cu un sac de rafie, se apropie și-l deschide. Înăuntru e un cap de sturion.

– Iese o ciorbă din zgîrciuri!

Îl cred pe cuvînt. O chestie de mai bine de cinşpe kile și cam alunecoasă… Arunc sacul în cabină. Ne pornim. În apusul domol, ca un fum de ţigară, știu că ziua e iluminată. Mă întorc cu un cap, în sfîrșit stăpîn pe propriul raion de pază și eliberat de groază, de Djohar Dudaev.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.