Eleganța este sinonimul sublim pentru renunțare. Fără a-i deține monopolul, masculinitatea face din eleganță atributul ei ultim și definitoriu. Femeile aspiră la distincția conferită de eleganță, dar cel mai adesea nu depășesc stadiul cochetăriei. Cochetăria nu este un defect, însă e fatalmente limitată în planul material, întreține prin artificii un miraj, e doar un joc al vizibilului. De obicei operează prin adăugare, prin fard, prin zorzoane, prin diverse extensii ale domeniului corpului.

De fapt, cochetăria e chiar opusul eleganței. Cochetăria acumulează, adaugă, subliniază, în timp ce eleganța renunță, epurează, elimină, recurge minimal la „materie“. Eleganța nu doar că nu are mai nimic de-a face cu ornamentarea, dar are dimensiuni care depășesc vizibilul. Eleganța este o valoare spirituală înainte de a fi o valoare estetică. Nu doar că are dimensiuni care depășesc vizibilul, dar atunci cînd e desăvîrșită, eleganța devine transparentă, lăsînd prim-planul pentru manifestarea altor calități. Un adevărat dandy se întristează cînd e complimentat pentru eleganță. Faptul că eleganța sa a fost remarcată în sine este semnul sigur că ținuta lui e departe de ce-ar fi vrut el să exprime. E semnul eșecului estetic. Eleganța adevărată este ca o crimă perfectă. Nu lasă urme. Efortul depus e invizibil și în final nu rămîne nici un indiciu din culisele efectului obținut. E jalnică ținuta vizibil „căutată“, marcată de asortarea meticuloasă, e ridicol aerul mulțumit, dat de potriveala birocratică a „pieselor’“ atent selectate. Hainele nu sînt elegante în sine, doar ținuta poate fi elegantă. La limită, veșmintele trebuie să treacă aproape neobservate, adică să pună în evidență personalitatea, nu doar înfățișarea persoanei. Știi că e bine atunci cînd ți se spune „Ce bine arăți azi!“ și nu „O, ce costum grozav (sau, după caz), vai, ce rochie frumoasă ai!“.

Dacă cochetăria se epuizează în cultivarea aparențelor, eleganța are un teritoriu mult mai extins de manifestare. Spuneam că e renunțare. Dacă în vestimentație ea lasă locul central calităților spirituale, pune în evidență grația, agilitatea, suplețea, firescul sau, dacă e cazul, forța de iradiere a unei persoane, în cazul comportamentului elegant vorbim de o anume generozitate de a ceda în favoarea celor care sînt mai slabi, mai puțin favorizați sau norocoși decît tine, e o formă de bunătate manifestată discret, nestrivitor, sans en avoir l’air. E un mod invizibil de a-i ajuta pe ceilalți. Fără zgomot și fără a aștepta răsplată. Eleganța e felul în care știi să ajuți, să aperi și să protejezi fără aer de stăpîn, fără să ceri supunere și ascultare necondiționată. Eleganța este modul ideal în care îți exerciți forța sub învelișul neted, fin, al politeții. În acest sens, eleganța este atributul ultim al masculinității, ce iradiază senin, ca luciul unei săbii invincibile.

Eleganța presupune un stil. Eleganța nu este cîtuși de puțin sinonimă cu luxul. Eleganța nu are de-a face cu „purpura“ arborată ca deghizament de noblețe, mai ales de cînd abolirea legilor somptuare permite oricui orice atribut luxos. Eleganța nu ține de calitatea, prețul, marca sau frumusețea hainelor purtate. Eleganța nu e o problema de semantică, ci de sintaxă. Eleganța e un fel de aură, un efect al relației dintre toate elementele care intră în joc. Armonia dintre piesele vestimentare care compun „ținuta“ nu e însă suficientă, eleganța poate fi anulată de felul în care sînt purtate. Eleganța este un atribut al persoanei și nu un „adaos“ reprezentat de veșminte sau de podoabe.

În mod ciudat, eleganța poate fi percepută ca excesivă dacă prin perfecțiunea ei pare să întreacă, să depășească însușirile morale. Sir Anthony Eden, cunoscut azi mai mult datorită pălăriei care îi poartă numele decît pentru prestația sa de important om politic, a fost taxat de limba ascuțită a filozofului Bertrand Russel: „E prea bine îmbrăcat pentru a fi un adevărat gentleman“. În același timp, dinamica eleganței permite ignorarea oricarui „dress code“ și deschide calea pentru o viziune vestimentară personală, care poate fi chiar în răspăr cu așteptările sociale, dar mereu în acord subtil cu eul profund. Uneori, eleganța are capriciul de a dispărea cu totul, pentru a ceda locul expresivității. Neapărat cu umor. 

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv.