Există un punct în care conservatorismul dreptei şi radicalismul stîngii converg: critica unui fenomen greu de definit – cultura pop. Alianţa imposibilă dintre aceste două ideologii nu tulbură pe nimeni din cele două tabere. Mai mult, critica lor nu îşi regăseşte deloc audienţa între consumatorii culturii pop.

Pentru cultura pop trebuie făcute trei lucruri: să treci în mainstream, să devii un consumator şi să părăseşti cultura populară. Opoziţia conceptuală dintre pop şi popular pare puţin forţată, dar capătă sens odată explorată. Toţi producem cultura populară, după gustul fiecăruia, în practici cotidiene comune, deloc excepţionale. Nu facem repetiţii pentru a ne exprima în cultura populară, nici măcar nu ne dăm seama că se întîmplă. Nu facem din aceasta un fetiş, nu vrem să ataşăm fiecărei expresii semnul vizibil al autenticităţii noastre. Sîntem anonimi, preluăm prin imitaţie şi copiere, aplicăm o variaţie minimă acestor informaţii pe care le circulăm mai departe. În schimb, cultura pop transformă tot acest ciclu firesc al ideilor şi expresiilor în ceva excepţional şi fetiş. Cultura pop e produsă doar de o minoritate care are la îndemînă canale de propagare şi ştiinţa marketingului, iar de partea cealaltă îi plasează automat pe consumatori. Cultura pop pune în centru distracţia (nu poţi fi reflexiv critic la o emisiune cu audienţă sau într-un clip MTV, oricît de mult s-ar amăgi cei care le produc), practică spectacularizarea (cum poţi ţine captiv omul în fotoliu altfel?) şi foloseşte cadrul legal pentru a domina creativitatea omului obişnuit care se produce prin cultura populară. Cu cît cultura populară devine un act conştient, cu atît producătorii pop vor încerca să o restrîngă. Metoda pe care o folosesc cu succes industriile creative ale distracţiei se numeşte copyright. Încercaţi să postaţi pe YouTube un clip cu copilul dumneavoastră dansînd pe o melodie a unui cîntăreţ pop. Sau parodiaţi un film cu buget mare. Sau adaptaţi un capitol din Dan Brown pentru un spectacol de stradă. Încercaţi să aduceţi înapoi în cultura populară ceva din cultura pop şi aţi devenit un infractor care încalcă dreptul de autor. Se pare că alte metode pentru a păstra hegemonia culturală nu există. Se pare, în acelaşi timp, că unidimensionalii consumatori sînt din ce în ce mai conştienţi de capcana industriei culturale şi o provoacă: nici în o sută de ani vreun artist pop din România nu-l va egala pe Bahoi şi săritura sa de pe pod. (Aţi uitat sau n-aţi ştiut niciodată cine e Bahoi, nu? Foarte bine, înseamnă că nu a putut fi înregimentat în pop.)

Cultura pop poate fi văzută drept o cultură de masă, fără exigenţe estetice sau morale, opusă unei culturi înalte, a reflexivităţii şi nuanţelor, a dezbaterii raţionale şi erudite. Dar distincţia nu are nici un rost cît timp ambele sînt forme difuze ale puterii şi dominaţiei. Nu contează dacă pleacă din Academie sau din PRO TV, ci faptul că ambele forme îl dezarmează pe public, îl ţin captiv şi supus unor maeştri ai divertismentului sau cunoaşterii. Combinaţia dintre cele două se vede cel mai bine în ştirile care încep cu „Un grup de cercetători americani şi colegii lor britanici“: ştiinţa in media este cultură pop. Tot ce e specific ştiinţei – o anumită modestie, failibilitatea, dialogul, dezbaterea – se reduc la un spectacol de cifre şi verdicte. Cultura pop nu lucrează cu distincţii (majoritatea ştirilor din ştiinţă, de exemplu, sînt despre ipoteze, nu despre teorii), ci cu genuri şi subgenuri. Ştiinţa-verdict e un gen al culturii pop.

Cultura pop nu poate fi subversivă, mecanismul ei de producţie şi legitimare elimină această posibilitate. Cu cît un artist ca Banksy devine mainstream, cu atît arta sa se transformă într-un agent de multiplicare financiară şi spectacularizare a criticii prin delegaţie. Banksy ne rezolvă revoltele şi, mai mult, putem să le facem cadou în albume frumos editate.

Atunci – mă voi întreba ca Lenin – ce e de făcut? Cine scapă de cultura pop? Astăzi, la grămadă, filmele de IMAX, patriarhul Daniel, Facebook, pornografia, televiziunile de manele, Petre Ţuţea, desenele animate, mişcarea ecologistă etc. fac parte din malaxorul culturii pop. Nimic nu scapă transformării în marfă culturală, liniei de producţie şi diseminare. Întotdeauna la timp, întotdeauna în exces, întotdeauna suspendată în prezent, eficienţa iluziei nu poate fi combătută.

Constantin Vică este doctorand în etica noilor tehnologii, la Universitatea Bucureşti. A terminat un master de etică şi filozofie politică la Université Paris-Est Créteil.