Nu pot să nu mărturisesc că m-am simțit ușor deconcertată cînd mi s-a cerut să aștern pe hîrtie cîteva rînduri despre istoria turcologiei românești, în contextul mai larg al orientalisticii autohtone. Mi-am dat seama încă o dată cu acest prilej că, dincolo de neputința de a rezuma o istorie în cîteva rînduri, domeniul asupra căruia s-ar fi cuvenit să mă aplec este înconjurat de un soi de aură istorică, care nu este străină de confuziile terminologice cu care ne confruntăm astăzi, cînd se pune problema să-i definim conținuturile. Același lucru se poate afirma, de fapt, și despre orientalistică; virtuțile și păcatele acesteia au fost însă analizate cu atîta osîrdie în ultimele decenii, încît ea devine cu mult mai ușor de plasat în context. Mă voi opri, așadar, în cele ce urmează mai ales asupra unor aspecte de principiu privitoare la relația orientalisticii cu studiile turce și, mai apoi, cu turcologia în spațiul cultural românesc.

Interesul pentru „Orient“ – o invenție aproape europeană, după cum spune Edward Said, la fel de utopică în indeterminarea sa precum „Occidentul“ – a fost generat și, mai cu seamă, întreținut la începuturile sale de o multitudine de factori circumstanțiali între care s-au aflat, la loc de cinste, politica, religia și comerțul, fapt care se poate desprinde fără prea mari eforturi din majoritatea relatărilor de călătorie consacrate acestui „spațiu“, privit vreme îndelungată ca o entitate omogenă, imuabilă, inalterabilă; acești factori aveau să se afle, cu tot pragmatismul lor inerent, și la obîrșia studiului sistematic al „limbilor orientale“, precum și al civilizațiilor-sursă, prin apelul la instrumente de investigație heteronome, aprig disputate mai apoi, deși perfect legitime din perspectiva autonomă a cunoașterii. O parte dintre novicii care pășeau cîndva pe calea anevoioasă și, cu siguranță, imprevizibilă a deslușirii acestor limbi –personalități aparte, ieșite din tipare, care păreau să practice un soi de „joc cu mărgele de sticlă“ – o făcuseră la origini din rațiuni sau convingeri mai degrabă religioase, pentru a deveni treptat veritabile autorități în materie și a se impune ca mari creatori de școală. Era umanistă a compilațiilor voioase, cu consecințe durabile pentru evoluția în timp a „pasiunii orientale“ (a se vedea, de pildă, posteritatea nebănuită a „dicționarului universal“ numit Bibliothèque Orientale, datorat lui Barthélemy d’Herbelot de Molainville), avea să fie urmată, grație dedicării lor, de era gravă, întrucîtva austeră, adeseori eroică a dicționarelor, gramaticilor, compendiilor și a altor instrumente de lucru, care propuneau o cu totul altă viziune asupra „spațiului oriental“ și care urmau să-și păstreze, în parte, valoarea de referință pînă astăzi. Dincolo de metehnele ori de scăderile care le sînt imputate autorilor lor din perspectivă contemporană, acestea din urmă au reprezentat un pas esențial în direcția formalizării, a profesionalizării, a abordării științifice a unor realități și fenomene percepute cîndva doar prin prisma superficială a exotismului lor, real sau imaginar. Primul tip de abordare, care aparținea oarecum copilăriei domeniului și care exacerba în mod voit ideea alterității, și-a aflat ulterior consolarea sau, poate, refugiul în „cabinetele de curiozități“, în diversele -erie (turquerie, chinoiserie, japonerie, în funcție de epoci, locuri, gusturi personale), în voga mereu actuală a „orientalismului“ rafinat, cu pretenții savante, dar și în cea a „orientalismului“ de strînsură, cu iz îndoielnic și propensiuni de mahala.

„Orientalistica“ românească, sau ceea ce am putea fi tentați să numim astfel, a pornit la drum tîrziu și oarecum anevoie căci, la fel ca și „țara“, mereu șovăielnică în căutările sale identitare, s-a zbătut în năvodul vremurilor și al stăpînilor vremelnici, fie ei pămînteni sau veniți de neunde. Cum „țara“ n-a beneficiat de colonii ori de alte șanse majore de a se confrunta cu alteritatea în formele sale radicale, studiosul român într-ale Orientului s-a lăsat captivat mai cu seamă de meandrele „alterității apropiate“, de profilul „turcului“, mai rău sau mai bun, mai crunt sau mai dispus să cadă la pace, în funcție, iarăși, de epoci, potrivnicii și, uneori, hotărnicii. Eterna precaritate a condițiilor, a resurselor, materiale și umane, a perspectivelor și, am spune, a „bunelor reflexe și practici“ băștinașe în materie de cunoaștere a împiedicat însă „orientalistica“ autohtonă să se dezvolte organic, să se așeze în matcă, să-și definească mai limpede scopurile strategice, ca să nu mai vorbim de competențe ori de metode; ne-au lipsit, în epoca naivă, inocentă a întemeierii, compilațiile avîntate, abundente, sîrguincioase, cu noima lor de parcurs în constituirea oricărui domeniu savant, dar n-am dus lipsă de colportori, uneori pitorești, alteori tragici, care nu făceau decît să vină în întîmpinarea așteptărilor unui public marcat de indelebila „moștenire orientală“. În aceste condiții, se poate afirma că rarii noștri cărturari percepuți astăzi ca „orientalizanți“ au fost mai degrabă niște temerari, care s-au prevalat de puținele împrejurări biografice favorabile spre a-și pune în valoare înzestrările naturale și erudiția, servind sau, eventual, refugiindu-se „sub alte flamuri“ (cazurile lui Nicolae Milescu-Spătarul și Dimitrie Cantemir sînt simptomatice din acest punct de vedere).

Izolarea, indiferența, expedierea în derizoriu și, de aici, atomizarea unor arii de studiu cu premise promițătoare nu i-au ocolit nici pe urmașii lor, fapt vizibil mai cu seamă în ultimele decenii, cînd s-au înfiripat cu adevărat studiile turce în dimensiunea lor științifică și cînd s-a reușit, implicit, racordarea la circuitul de specialitate. Prin urmare, cei care au izbutit să lase urme durabile în acest domeniu exigent, cu ramificații nebănuite, au făcut-o cu implicarea minimă a instituțiilor și cu sacrificii personale consistente, pe care nici o istorie oficială nu se va osteni să le consemneze vreodată; neputînd însă face școală, au rămas niște solitari, iar căile desțelenite de ei au fost ignorate ori date uitării, căci anonimatul, explorarea tenace și, în cele din urmă, „tehnicalitățile“ nespectaculoase presupuse de istoria lungă a unui astfel de domeniu au puține șanse de a stîrni pasiuni ireductibile și de a atrage cohorte de „erezi“.

După cum se poate desprinde din cele de mai sus, „orientalistica“ românească s-a orientat, în mod tradițional, mai degrabă către „studiile turce“ decît spre turcologie, care a prins să se coaguleze abia în ultimii ani. O privire fugară asupra evoluției preocupărilor legate de spațiul turc evidențiază, pe de altă parte, prevalența abordărilor de factură istorică, marcate uneori de intruziunile dirijiste ale statului ori de viziunea patriotardă a grupurilor de prestigiu. Parazitarea ideologică a discursului, stilul resentimentar, patetic, cu efuziuni romantice face însă ca o parte a „bibliografiei de referință“, din epoci mai vechi sau mai noi, să se situeze în afara normelor demersului științific și să îmbrace un aspect iremediabil desuet. Cît despre studiile în domeniul lingvisticii, al literaturii și al civilizației turce (un termen passe-partout, fără prea multe nuanțe), puține au fost cele semnate de specialiști autentici, cunoscători subtili ai limbii și ai spațiului cultural amintit, căci multora dintre ei le-a lipsit nu doar răgazul, ci și „timpul potrivit“ pentru a-și duce la bun sfîrșit proiectele.

Turcologia evocată la începutul acestor rînduri presupune, grosso modo, studiul populațiilor turcofone din spațiul central-asiatic sub raport lingvistic, istoric, literar, etnologic, antropologic etc. și, totodată, articularea spațiului central-asiatic cu cel turco-otoman. Fatalitate sau nu, ea este tot o invenție europeană, de factură iluministă; „turcologia“ din Turcia urma să-și facă apariția abia la începutul secolului al XX-lea, în contextul ascensiunii naționalismului și al redescoperirii conexiunilor cu civilizațiile Asiei Centrale, puse sub obroc în lunga perioadă a metisajului cultural otoman. În România, interesul pentru această vastă arie de studiu a debutat timid și, mai cu seamă, tardiv, din rațiuni legate, de această dată, de istoria tulbure a ultimului secol, cînd zona Asiei Centrale, supusă unei noi serii de experimente, situate în continuitatea celor țariste, era percepută mai degrabă ca un spațiu carceral, nefrecventabil decît ca un teritoriu sortit examinării și reflecției. Așa se face că turcologia, care presupune nu doar stăpînirea limbii turce, a celei turco-otomane și a cel puțin uneia dintre limbile vernaculare, ci și a limbii ruse, are chiar mai puține șanse de a dobîndi un temei solid în viitorul previzibil decît clasicele „studii turce“, aflate pe un teren ceva mai ferm.

„Ce-i de făcut?“, cum ar spune defunctul Cernîșevski, pentru a înregistra progrese durabile într-un domeniu care, din varii motive, traversează o perioadă nu tocmai fastă la nivel global? Ar fi de dorit, în primul rînd, ca învățămîntul superior – aflat la ora actuală într-o stază prelungită – să treacă printr-o metamorfoză de substanță, spre a îngădui o abordare multidisciplinară a fenomenelor și, totodată, interconectarea reală a celor care doresc să se consacre, sub o formă sau alta, studiilor turce ori turcologiei. Însușirea limbii sau a limbilor dominante în aria de interes este, fără îndoială, inconturnabilă, indiferent de direcția de investigație abordată ulterior (istorie, literatură, etnologie, antropologie, sociologie etc. etc.). Cei care au cu adevărat vocație și, totodată, suficientă stăruință pentru a-și urma chemarea trebuie să dispună însă de posibilitatea de a-și construi liberi parcursul, fără încorsetări de esență birocratică, care epuizează, descurajează și, în cele din urmă, anihilează orice apetit al gîndului; ei, cei puțini prin natura lucrurilor, știu că urmează să se angajeze într-o aventură incertă, dar au nevoie măcar de un cadru minim de înfiripare, care să constituie o legitimare implicită a alegerii lor. Pentru o țară care se declară a fi, din vremuri cărora oricum le-am pierdut socoteala, „la porțile Orientului“, ar fi vorba, pur și simplu, de racordarea la o dimensiune a realității pe care alții și-au asumat-o cu mult înaintea noastră. 

Luminiţa Munteanu este coordonatoarea Secţiei de limba turcă şi directoarea Departamentului de Limbi şi Literaturi Orientale al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti.

Foto: Moscheea albastră, Istanbul, wikimedia commons