Imaginea noastră în ochii străinilor reprezintă una dintre cele mai vechi şi persistente obsesii româneşti. De obicei, ea se exprimă în două registre: o superioritate insuportabilă – sîntem infinit mai deştepţi şi mai capabili decît alţii, dar vitregiţi de istorie şi soartă – sau un la fel de nefiresc şi agasant complex de inferioritate – sîntem sub orice critică, aproape sub-umani, ca la noi la nimeni. În ambele cazuri, inima ne tresaltă de bucurie cînd auzim vreo apreciere sau, în caz contrar, îl acoperim cu invective pe obraznic, dacă a îndrăznit să remarce cu voce tare metehne pe care le cunoaştem şi noi foarte bine şi de care ne plîngem zilnic. 

Multă vreme, în perioada comunistă, propaganda ne-a făcut să-l privim pe orice străin venit în România cu suspiciune. Imaginea cetăţeanului din alte zări care trăia printre noi se confunda cu a posibilului spion pentru puterile străine, a studentului african venit la studii româneşti în numele prieteniei dintre ţările socialiste sau a bişniţarului arab din căminele studenţeşti. Simpla prietenie ori conversaţie cu un străin putea să pună în pericol o carieră. 

De trei ani, România a devenit membră a Uniunii Europene: aceasta înseamnă intrarea într-un circuit uman şi de valori internaţional şi globalizant. Vechile mentalităţi persistă, dar se atenuează pe zi ce trece: dacă milioane de români pot munci sau călători în străinătate, în acelaşi timp chinezii de la periferia Bucureştiului, măcelarii arabi sau patronii de pub-uri irlandeze sînt din ce în ce mai puţin priviţi ca o ciudăţenie. Fie că vin pe cale instituţională sau pentru a-şi continua cariera, fie că sînt imigranţi ori refugiaţi, prezenţa lor începe să facă parte din peisajul românesc. Încă ne mirăm de ce un francez ar putea alege să se stabilească printre noi („Aoleu! Aţi venit de la Paris în ţara asta în care nimic nu merge?“), dar putem să ascultăm cu atenţie argumentele destinului său românesc, fără a-l privi ca pe un excentric, un neadaptat în ţara de origine sau un disperat. „A fi persan“ şi-a pierdut doza de neverosimil şi bizar. 

Dosarul Dilemei vechi îşi propune să observe mici crîmpeie din viaţa acestor oameni ce au optat pentru România sau a comunităţilor pe cale de închegare, din perspectiva unui mod de viaţă ce tinde să devină firesc, în care vorbesc fie străinii înşişi, fie autohtonii care i-au întîlnit. Anecdoticul primează – cel puţin pînă cînd vor apărea primele studii exhaustive despre comunităţile de imigranţi ori expaţi de la noi.