În antichitatea romană, plagiarius era individul vinovat de a fi sustras un sclav de la stăpînul său de drept. Abia Martial foloseşte termenul în sensul apropiat de cel din zilele noastre, afirmînd că a-ţi apropria un vers din opera altuia este ca şi cum i-ai fura acestuia un sclav. Plagiatul nu era răspîndit pe atunci. Difuzarea operelor literare prin cópii executate de mînă făcea ca scrisul să nu constituie o sursă de cîştig, prin vînzarea directă a exemplarelor. Cartea unicat era oferită cu ceremonie unui sponsor, fie el Augustus sau Mecena, iar acesta se revanşa, împroprietărindu-l pe autor cu o moşie sau gratificîndu-l cu o rentă. Volumul avea să fie multiplicat, apoi, la scară modestă, pe suluri de papirus, de păstrat în biblioteci. Plagierea lui nu avea cum să fie rentabilă.Tehnologia tiparului schimbă radical starea de fapt. Editorii devin oameni de afaceri prosperi, iar Puterea, pentru a-i controla mai bine, le protejează interesele. În Franţa lui Francisc I-ul sau în Anglia Elizabetei, editorii care publicau par privil