Trăim mai puțin în lumea reală și mai mult în interiorul gadget-urilor noastre. Petrecem zilnic ore întregi în fața computerului, ostatici ai rețelelor sociale. Butonăm frenetic telefoanele, de parcă am fi plătiți pentru fiecare literă tastată. Avem scuza perfectă: comunicăm. Ce și cum o facem? Astea-s alte povești.

Corespondența electronică, pe orice suport s-ar purta, are un avantaj enorm. Sau măcar un potențial avantaj: facilitează comunicarea onestă și curajoasă. E mai ușor să fii sincer cînd interlocutorul nu te privește în ochi și nici măcar nu-ți aude vocea. Mai ușor să dai vești proaste, mai ușor să faci reproșuri, să recunoști că nu-ți place o atitudine, o soluție ori un cadou. În contrapartidă, minciuna e-n largul ei online. E din cale-afară de simplu să te justifici în legătură cu vreo absență, să debitezi un pretext pentru care nu te mai ții de o promisiune. Şi tot așa. Aplicațiile furnizează chiar și mediul propice pentru gesturi finale: „nucleul dur“ al comunicatorilor prestează aici despărțiri, concedieri și altele asemenea.

E-mail-urile au generat, deja, și un folclor. Formulele tîmpite din epistolele electronice sînt noua limbă de lemn. Barbarisme de tipul „Vă rugăm să găsiți atașat“ și șabloane precum „O zi/o săptămînă ușoară în continuare“ dau senzația că tot ce așteaptă omenirea e încă o neghiobie pe care să și-o treacă în cont. Dar nici alte variante de discuții pe device-uri nu sînt scutite de deraieri. De la prescurtările absurde („asap“ însemnînd în traducere „cît mai repede posibil“) și supradoza de emoticoane la ignorarea diacriticelor ori alergia la gramatică, diverse năravuri și-au găsit aici solul fertil.

La capitolul video call îmi declin competența. În afară de apeluri sporadice, mult sub media mondială, n-am în palmares cine știe ce isprăvi. Totuși, le mulțumesc, pe această cale, inventatorilor aplicației Skype, datorită căreia, cînd am fost în Japonia, am vorbit cu mama mai mult ca în orice altă vacanță. Am stabilit, în prealabil, o oră rezonabilă pentru ambele fusuri orare și-am încins, zilnic, cîte o discuție de o jumătate de oră. Mama e, oricum, fan al acestei aplicaţii (la cei 71 de ani ai ei), fiindcă vorbește aici cu colegele ei: Jeni, arhitecta din Montréal, și Carmen, șefa conservelor și tartelor de la Piatra Neamț.

SMS-ul a făcut legea pînă să apară WhatsApp. Probabil o face în continuare, în rîndul tradiționaliștilor. (E amuzant termenul „tradiționalist“, pus în aceeași ecuație cu un smartphone). Dar WhatsApp e noua Mecca a comunicatorilor comozi. Cu acoperire internațională, user friendly și, mai ales, gratuit. Mesajul pe WhatsApp a devenit un gest reflex, așa că un apel telefonic, în locul cîtorva vorbe scrise, devine de-a dreptul inoportun. Am primit recent confirmarea, de la un prieten. Decis să-și sune un coleg, a generat următorul dialog: „Salutare. De ce m-ai sunat, s-a-ntîmplat ceva nasol?“, „Nu, voiam să văd ce mai faci“, „Scrie și tu, naibii, un mesaj pe WhatsApp, c-așa mă sperii!“.

Avantajele tîrăsc după ele și dezavantaje majore. Cum ar fi născocirile malefice de tip „grupuri de WhatsApp“, în care colegii de liceu, părinții copiilor din clasa odraslei tale, vecinii și alții care s-au organizat corespunzător te îngroapă eficient în mesaje. Ai părăsi fericit grupul, de cel puțin cinci ori pe zi. Dar nu se face să dai impresia că nu-ți pasă ori, mai rău, că desconsideri restul găștii, așa că înduri stoic tortura tăvălugului de mesaje.

Se manifestă, inevitabil, și diverse mode, în materie de comunicare electronică. Au expirat mIRC, hi5 și Yahoo Messenger, iar unele opțiuni, deși încă funcționale, au devenit, măcar în ochii unora, depășite. Am încasat, în ultima vreme, diverse miștouri din pricina faptului că am, în continuare, e-mail pe Yahoo.

„Avem mii de minute gratuite, ca să nu ne spunem nimic“, suna o inscripție celebră de pe un zid. Mai nou, avem spațiu nelimitat, ca să ne spunem toate prostiile. Totuși, spre deosebire de rețelele sociale, unde pare că ne simțim datori să fim personajele pe care le invidiază toată lumea, dialogul în cadru restrîns se desfășoară, încă, în parametrii autenticului. În schimb, avertizează psihiatrii, folosirea excesivă a dispozitivelor electronice riscă să se desfășoare în parametrii dependenței.

Diana Popescu este jurnalist la Digi24.