I-am întrebat, pe o serie de oameni din jurul meu, în ce măsură, dacă li se strică ceva – un pantof, un fermoar, o bicicletă, o ramă, o saltea, o pereche de ochelari etc. – îl/o repară sau îl/o aruncă şi de ce.

● „Întîi de toate, încerc să repar, orice ar fi. Arunc exclusiv în cazul în care nu găsesc un magazin/atelier specializat, sau articolul stricat nu poate fi reparat. Plecînd de la premisa empirică că reparaţia este mai ieftină, din motive financiare, aleg să repar mai întîi. Nu sînt o adeptă a risipei şi nici a consumerismului excesiv, prin urmare, am un al doilea motiv pentru care n-aş arunca. Al treilea motiv este că eu cred în necesitatea acestui tip de meserii într-o societate normală, funcţională pe principiul cererii şi ofertei de servicii, inclusiv ale celor pe care le oferă micii meseriaşi.“ (Ioana Andreescu, 39 de ani, profesoară)

● „Repar pînă în momentul în care obiectul nu mai poate fi reparat. Pentru că nu vreau să arunc şi pentru că e mai ieftin aşa. În ceea ce priveste ochelarii, sînt sub garanţie doi sau trei ani. Îi duc, deci, la reparat fără să ezit.“ (Michel Imbert, 43 de ani, responsable business development, Paris)

● „Ochelarii îi repar mai des – pentru că nu vreau să-mi fac o pereche nouă, de fiecare dată cînd pierd un şurubel de la rame. Fermoarele încerc să le repar, depinde la ce sînt ataşate. Depinde de vechimea obiectului care se strică... în funcţie de asta, decid dacă-l mai ţin sau nu.“ (S.B., 41 de ani, manager)

● „N-am mai văzut cizmari. Cizmarii cu calapod, cu petice de piele de toate culorile, cu flecuri, cuie de lemn sau de metal, tălpi «de talpă» sau de cauciuc, cu acul acela gros cu care coseau pielea. Care stăteau pe un scăunaş scund, ca cel pe care stătea bunica mea cînd mulgea vaca. Cu ochelari pe nas, ca Gepetto – eu aşa îmi amintesc. Nu mai dau pantofi la reparat de cînd – după zece ani de purtare – mi s-a rupt o sanda «grecească» din piele şi am căutat mult timp un cizmar care să vrea măcar să încerce s-o repare, respectivul mi-a reparat-o, dar nitul din talpă a ruginit şi mi-a făcut răni la picior. Ca urmare, cumpăr doar încălţăminte foarte bună. De croitori mai am nevoie, dar, în afară de înlocuit fermoare sau de cusut tivuri – chestii banale –, n-am apelat în ultimii 20 de ani la ei. Ochelarii mi-i fac în afara ţării, de cînd un control în glumă, la Viena, într-un mall, mi-a arătat că ani de zile am avut distanţa interfocală şi dioptriile complet greşite.“ (Dana Drăgoiu, 53 de ani, inginer)

...Dacă, au, în cartierul lor, anumiţi mici meseriaşi la care apelează în mod constant, şi ce fel de servicii le-au solicitat; dacă aceştia (în caz că există...) au rămas aceiaşi, în ultimul timp, şi dacă nu, cum au evoluat...

● „Singurii meşeriaşi existenţi în cartierul meu sînt cizmarul, ceasornicarul şi cel care face chei. Am apelat la cizmar şi la cel care face chei ori de cîte ori am considerat că este necesar. La ceasornicar nu am fost încă, pentru că nu am avut nevoie, dar, dacă aş avea, aş face-o fără să preget. Cei la care am apelat sînt oameni sîrguincioşi, care-şi fac meseria aşa cum au învăţat-o. Am solicitat exclusiv servicii de reparaţie/confecţionare. Sînt aceiaşi dintotdeauna. E posibil să fie şi noi, dar eu fiind conservatoare (a se citi «fidelă, dacă sînt mulţumită»), nu am căutat să îi descopăr.“ (Ioana Andreescu)

● „Croitor, cizmar, lăcătuş, magazin/atelier ochelari. Sînt aceiaşi de mult. Din ce în ce mai mulţi chinezi se instalează şi practică meseria de cizmar, combinată cu cea de lăcătuş şi fabricant de plăci de înmatriculare, (Michel Imbert)

● „În general, la piaţă se găsesc meseriaşii, nu pot spune că îi ştiu pe toţi, dar, dacă ai nevoie de ceva, pe acolo sînt. Cei de acum sînt «vechi»... nu prea apar meseriaşi noi, sînt pe cale de dispariţie...“ (S.B.)

● „Nu mai am nici un meseriaş în cartier. Am un domn stilat – că nu pot să-i spun cizmar – care face încălţăminte pe comandă, costă mii de lei o pereche. Am un atelier de porţelan pictat de mînă. Au fost, însă, o frizerie unde se foloseau briciul şi pămătuful pentru bărbierit, o farmacie unde două doamne în vîrstă preparau poţiuni şi creme, cu mojare şi balanţe – mie mi se pare că asta e o meserie –, un cizmar, un atelier de reparat haine de piele, şi au dispărut toate, cu tot cu casele în care erau. În locul lor, au apărut, într-un cartier cu case de la 1928, un soi de cubicule din sticlă şi inox, care îmi rănesc privirea şi sufletul.“ (Dana Drăgoiu, 53 de ani, inginer)

...Şi, evident, dacă sînt de părere că mai e nevoie de micii meseriaşi, şi de ce.

● „Fireşte. Pot prelungi viaţa unor obiecte. Îţi poţi face haine care să îţi vină bine.“ (Michel Imbert)

● „Da, din punctul meu de vedere, în mod clar mai este încă nevoie de ei pentru că a arunca lucruri încă foarte bune nu este un principiu economic sănătos. Mi-aduc aminte că, acum cîţiva ani, am căutat o marochinărie unde să îmi repar nişte genţi foarte bune, şi am intrat în cîteva «marochinării» unde mi s-a spus, în mod invariabil, că ei nu mai repară genţi, ci doar vînd. Atunci am realizat că micii meseriaşi sînt pe cale de dispariţie şi mi-am spus că e mare păcat.“ (Ioana Andreescu)

● „Este nevoie, întotdeauna ai ceva de reparat, iar cei care rezistă sînt cei care fac multe lucruri diverse... specializarea nu mai e rentabilă, trebuie să fii bun la toate ca să rezişti. (S.B.)

● „Da, este, nu sînt eu demodată sau nostalgică. Este nevoie de meserii, de oamenii cu mîini de aur, care făuresc ceva, ăsta e cuvîntul, e nevoie de făuritori. Pantofi, chei, haine, pălării, mănuşi, cazane de ţuică, scaune, rame de tablouri. Este nevoie de cei care îţi repară jucăria preferată, bicicleta... De cei datorită cărora eram liniştită pentru că ştiam că, orice s-ar întîmpla, există un Meseriaş.“ (Dana Drăgoiu)

anchetă realizată de Iaromira POPOVICI

Foto: L. Muntean