E pe zi ce trece mai greu să fii „de centru“ în România. E adevărat că prilejurile noastre de indignare civică şi revoltă au, în fond, mai puţin de-a face cu o orientare politică fermă şi mai mult cu incompetenţa şi hoţia celor în funcţii. La fel de adevărat este, însă, şi că trăim într-o societate tot mai polarizată şi neotribalistă, în care „fie eşti cu noi, fie eşti împotriva noastră“. Înainte de a deschide gura, ţi se cere să-ţi declini identitatea, iar dacă nu o faci, eşti băgat rapid în tabăra „celorlalţi“ sau suspectat de a fi „sub acoperire“. Spune repede: eşti „tefeleu“ sau eşti pesedist, eşti „pupător de moaşte“ sau „sexo-marxist“?… Cum adică „de centru“? De fapt, ştim noi bine, eşti un oportunist sau un laş sau un făţarnic care nu doreşte altceva decît să rămînă mereu aproape de centrul puterii, gata oricînd să se dea cu stînga sau dreapta, după cum bate vîntul. Doar că puterea nu are un centru şi nu merge numai de sus în jos, ci e peste tot, aşa cum obişnuia să avertizeze Foucault: în fiecare om e impulsul de a spune celorlalţi cum să-şi trăiască viaţa, de a le guverna conduita. Tot ce aşteaptă e un prilej favorabil pentru a-şi exercita voinţa, „curbînd“ vrerea celorlalţi în sensul dorit. Rezistenţa, atunci, începe cu rezistenţa la răul din mine.

Prin orientare de centru am în vedere o atitudine liberală în cel mai general sens, adică o asumare efectivă a pluralismului valoric, decurgînd din faptul că rezonezi, tu însuţi, cu considerente morale şi politice pe care le înţelegi a fi la limită incompatibile, că vezi aspecte benefice, salutare, şi în conservatorism, şi în progresism, şi în social-democraţie (înţelese ca doctrine), rămînînd, totodată, critic cu orice orientare politică ce se pretinde a fi cea mai bună sau singura meritînd a fi îmbrăţişată. Să recunoaştem, în zilele noastre, orientarea de centru seamănă tot mai mult cu situaţia kafkiană a unui interpret sau traducător trezindu-se în mijlocul unui cîmp de luptă, între două armate care aleargă una spre cealaltă cu săbiile scoase şi urlînd furibund. Din această ingrată poziţie ar merita realizată şi arheologia acestor două stereotipuri, vînturate frecvent în discursul de ură propagat pe social media: „pupător de moaşte“ şi „sexo-marxist“. Spaţiul nu-mi îngăduie, însă, decît schiţarea unui cadru general de analiză.

Mintea moralistă (în original, The Righteous Mind, adică poziţia celui absolut convins că are dreptatea de partea lui), bestseller-ul psihologului moral Jonathan Haidt (volum apărut, în traducerea Simonei Drelciuc, la Editura Humanitas, în 2016), are ca punct de plecare o întrebare de care oricine dintre noi s a izbit: cum se face că oameni buni, oameni decenţi, cumsecade, se văd adesea dezbinaţi pe motive de politică şi religie? Putem accepta că în viaţa socială conflictele sînt inevitabile şi că e imposibil ca toată lumea să aibă dreptate. Din faptul, apoi, că oricine are dreptul la o opinie nu decurge că toate opiniile cîntăresc la fel: opiniile unora şi altora sînt mai mult sau mai puţin plauzibile, în funcţie de tăria argumentelor pe care se sprijină. În acelaşi timp, însă, poate că tocmai graba de a-i exclude pe ceilalţi din sfera dreptăţii, de a le respinge argumentele ca nefondate şi de a-i eticheta ca „încuiaţi“ sau ca „iresponsabili“ doar pentru că nu le înţelegi punctul de plecare, credinţele de bază care le definesc poziţia, reprezintă sursa multor conflicte sociale care ar putea fi evitate sau măcar menţinute în graniţe non-violente şi civilizate.

E de aşteptat, astfel, ca progresiştii şi conservatorii să fie în dezacord flagrant în privinţa multor politici publice. Însă motivul pentru care aceştia nu ajung, de regulă, nici măcar să poarte un dialog real, ci doar să se împroaşte cu invective şi să perpetueze clişee „post-adevăr“, are de-a face cu o anumită orbire şi superioritate morală de care nimeni dintre noi nu este ferit în chip automat, doar pentru că se socoteşte pe sine „liberal“. Aici se atestă acel „instinct“ (fascistoid) al puterii de care scriam mai sus, reversul instinctului libertăţii, adică al refuzului visceral de a face cum îţi spun alţii doar pentru că aşa „trebuie“ să faci. Pentru explicaţia acestei dificultăţi şi rarităţi a dialogului genuin, a zidurilor de care se izbeşte ceea ce Habermas a definit cu decenii în urmă drept „acţiune comunicativă“, conlucrează, în zilele noastre, psihologia cogniţiei şi dezvoltării, filozofia, antropologia şi chiar biologia evoluţionistă. Auzim tot mai frecvent vorbindu-se despre bias-uri cognitive, despre mecanismele mentale prin care faptele sînt ajustate sau tratate în camerele noastre „de ecou“ pentru a întări credinţele de bază ale subiectului, în loc de a fi prilej pentru revizuirea acestora. Nu putem decît spera ca aceste cercetări ştiinţifice să contribuie, treptat, la deschiderea minţii şi la progresul nostru moral: însă orice optimism de factură iluministă cu privire la conjuncţia dintre cunoaştere şi libertate socială se cuvine serios temperat, după lecţiile tragice pe care ni le-a oferit secolul XX.

Ei bine, în acest orizont de idei, -Haidt avansează o ipoteză provocatoare: problema liberalilor (în sensul american al cuvîntului) e că matricea lor morală (cu pretenţii de universalitate) e precum o limbă cu doar două feluri de papile gustative. Cu alte cuvinte, liberalii progresişti îşi sprijină viziunea morală şi discursul pe doar două fundamente morale: principiul non-vătămării sau sensibilitatea la cruzime (în legătură directă cu resortul psihologic al empatiei) şi corectitudinea înţeleasă ca egalitate de bază a tuturor. Ei nu sînt, însă, activaţi şi, prin urmare, nici nu reuşesc să activeze satisfăcător în publicul larg sau în electorat alte „gusturi“ sau fundamente definitorii pentru o matrice morală mai complexă, cum este cea conservatoare. E vorba, aici, de o înţelegere mai curînd proporţională („după merit“), decît egalitaristă a dreptăţii, precum şi despre alte valori de bază, pe lîngă grijă şi corectitudine, precum loialitatea, recunoaşterea autorităţii, caracterul sacru sau libertatea ca pavăză în faţa tiraniei şi oprimării (conservatorii americani sanctifică termenul „libertate“, dar nu şi pe cel de „egalitate“).

Plecînd de aici, ne-am putea imagina un experiment moral a cărui miză să fie aceea de a aduce laolaltă progresişti şi conservatori, făcîndu-i să vorbească despre suferinţele şi fricile lor. Înainte, însă, progresiştilor care vorbesc cu dispreţ despre „pupătorii de moaşte“ li s-ar face un curs prescurtat de etică evoluţionistă despre importanţa trăsăturilor neofobe (raportarea precaută la tot ceea ce e nou) în perpetuarea speciei noastre, despre modul în care religia a făcut posibilă formarea unor mari comunităţi morale, dar şi despre tot ceea ce deosebeşte cultul sfinţilor din creştinismul tradiţional de magie sau desparte pe sfîntul creştin de „sfîntul moral“ din filozofia morală modernă – o caricatură de imparţialitate absolută cu care nimeni nu ar vrea să întreţină relaţii personale. În acelaşi timp, conservatorilor care văd draci „sexo-marxişti“ peste tot li s-ar preda o lecţie despre dimensiunea spirituală a presupusului „freudo-marxism“ de anii ’60 (care nu era doar cu Fromm şi Marcuse, ci şi cu Eliade sau Watts), pentru a i interoga, apoi, nu în legătură cu căderea în derizoriu a însăşi noţiunii de gen (gender), prin înscrierea a 71 de opţiuni de gen pentru contul de Face-book, ci cu privire la oportunitatea cîntăririi atente a unor argumente postmarxiste – precum acelea care pretind a sesiza o incompatibilitate structurală şi radicală între conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) şi capitalismul global, digital şi financiar. Din acest punct de vedere, poate că nu ar strica un pic de coadă şi la „moaştele“ sexo-marxismului: desigur că nu la Mausoleul lui Lenin mă gîndesc, ci la textele clasice ale stîngii şi la revizitarea lor critică. 

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente cărţi publicate: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (Editura Universităţii din București, 2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea, Editura Universităţii din București, 2016).