Eram elev în clasa întîi cînd sa întîmplat. Tata lucra la un combinat chimic, vestea se răspîndise (în mai toate casele se asculta Europa Liberă), iar colegii lui ingineri chimişti instruiseră pe toată lumea ce trebuie făcut. Ţin minte cum tata m-a luat cu el în maşină şi cum ne-am oprit lîngă o cişmea dintr-un sat din afara oraşului, la ţeava căreia am umplut cu apă o damigeană şi cîteva bidoane de plastic. La şcoală, învăţătoarea a venit în sala de clasă cu o cutie de plastic în care se aflau pastiluţe cu iod, pe care le-a împărţit fiecărui copil. Trebuiau supte. Ne-au dat multă vreme. O dată pe săptămînă găseam cîte o pastiluţă aşezată pe un şerveţel pe fiecare bancă.

La combinatul chimic aveau loc mai mereu „scăpări“ sau „avarii“. Uneori oraşul era acoperit de ceaţă şi simţeai miros de clor sau de amoniac. Chiar şi aşa nu înţelegeam exact situaţia, dar mi-a rămas în cap cuvîntul rostit de tata: Cernobîl.

Între timp, am aflat ce s-a întîmplat atunci, pe 26 aprilie 1986. S‑a discutat mult în familia noastră, pentru că o mătuşă era gravidă, a născut prematur în luna următoare, iar fătul a fost ţinut o vreme în incubator. Verişorul meu, care acum face parte dintre cei care au plecat la muncă în străinătate, a avut o copilărie bolnăvicioasă. Toată lumea credea că știe din ce cauză, iar eu am mai citit cîte ceva între timp.

Dar abia cu extraordinara carte a Svetlanei Aleksievici, Dezastru la Cernobîl, am avut cu adevărat imaginea de amploare a ceea ce s-a întîmplat atunci, la mai puţin de 600 de kilometri de România. Iresponsabilitatea şi inconştienţa autorităţilor sovietice, perfect nepregătite pentru o astfel de situaţie, prostia, cinismul şi dispreţul faţă de om al comuniştilor, lipsa de informaţii şi dezinformarea populaţiei, folosirea propagandei cu scopul de a mobiliza tinerii să se sacrifice, mărturiile pline de grozăvii ale bieţilor oameni evacuaţi sau ale văduvelor celor trimişi să stingă reactorul şi să decontamineze zona  – tabloul a ceea ce s-a întîmplat atunci este copleşitor!

„Ce putere! O putere nemăsurată a unui om asupra altui om. Nu mai vorbim doar de minciună, ci despre un război contra celor nevinovaţi… Dar asta e deja istorie. Istoria unei crime“, după cum este citat în carte Vasili Borisovici Nesterenko, fost director al Institutului de Energie Nucleară al Academiei de Știinţe din Belarus.

Luna viitoare se vor împlini 30 de ani de la accidentul ale cărui enorme consecinţe sînt, în continuare, doar estimate. Vorbim despre cel mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii, dar reprezentarea lui încă e dificilă. „Tot timpul tragedia asta nucleară este comparată cu războiul. Dar războiul poţi să-l înţelegi“, spune un supravieţuitor în cartea Svetlanei Aleksievici, cu care şi deschidem Dosarul de faţă. Un grupaj de texte care vorbesc despre trecut, dar care vor să fie despre viitorul pe care în continuare riscăm să-l compromitem ignorînd consecinţele acţiunilor noastre. Căci, după cum afirmă una dintre victimele fără vină de la Cernobîl, „contaminat nu e doar pămîntul nostru, dar și conștiinţa noastră“. 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Ilustraţie de Ion BARBU