A vorbi despre iertare în islam este o misiune dificilă, date fiind numeroasele perspective din care putem privi această idee: religioasă, pornind de la litera revelației coranice sau în curentele filosofico-mistice, social-morală, ca normă integrată sau de integrat comportamentului cotidian al musulmanului. Ne vom limita cu această ocazie în a face cîteva observații despre dimensiunea religioasă a iertării și consecințele sociale ale acesteia, atîtea cîte există.

Discuția despre iertare în islam comportă două planuri distincte care, în termeni de geometrie a spațiului, s-ar traduce prin relația pe verticală între Dumnezeu și credincios, pe de-o parte, și relația pe orizontală în care actul de clemență presupune iertarea omului de către om. Vom distinge, așadar, în cele ce urmează, iertarea divină de cea umană, deși orice act omenesc de clemență se motivează sau se explică prin raportare la sistemul religios de referință al iertătorului, în cazul de față religia islamică.

Se spune îndeobște că Dumnezeu în islam are mai degrabă atribute de suveranitate față de creștinism unde divinitatea este caracterizată de bunătate și blîndețe, ceea ce poate lăsa impresia unei înfățișări severe, deloc predispusă la concesii, a divinității musulmanilor. Din cele nouăzeci și nouă de nume ale lui Dumnezeu cu care El este numit în textul coranic, cincisprezece sînt derivate de la conceptul de suveranitate, în vreme ce treisprezece dintre acestea evocă ideea de milostivire, cum a remarcat Monica Broșteanu în studiul său exhaustiv intitulat „Numele lui Dumnezeu în Coran și Biblie”. ar-Rahman și ar-Rahim, ambele epitete derivate de la rahma (milă, milostenie), sînt invocate la începutul fiecărei sure coranice, statuînd astfel cadrul conceptual în care se desfășoară demersul religios al islamului. Ca și ebraicul Rahum, Dumnezeul iertător din Coran se identifică prin atributul milosteniei, sentiment cu care se apleacă asupra creației Sale.

Dumnezeu este iertător și îngăduitor în textul coranic, deseori venind în întîmpinarea credinciosului care Îi cere iertare, făcînd acel mi-chemin necesar pentru ca gestul iertării să se împlinească. Dintre toate cele treisprezece epitete ale iertării, tawwab („cel care revine fără încetare către credinciosul care se căiește”) atrage atenția în mod special, tocmai pentru că înfățișează un Dumnezeu în mișcare și gata să săvîrșească gestul suprem al iertării. Desigur, iertarea trebuie cerută, după ce greșeala sau păcatul au fost conștientizate, iar credinciosul simte remușcare pentru acestea. Dumnezeu în islam este dispus la iertare, El iartă orice păcat mai puțin acela care-I neagă propria existență. El răsplătește dreptatea și, deopotrivă, pedepsește necredința și persistența în cele rele, iar pentru cei care, odată iertați, recad în același păcat, Dumnezeu este muntaqim, răzbunător („pedepsește pentru rău”, traducerea Monicăi Broșteanu).

Musulmanii sînt îndemnați să ierte, să cîntărească bine fapta și urmarea acesteia: „Prin răzbunare, voi sînteți stăpînii unei vieți. O, voi cei dăruiți cu minte! Poate vă veți teme!” (Coran, 2: 179, trad. George Grigore). Textul revelației islamice avertizează în numeroase locuri asupra tentației de răzbunare și îndeamnă, mai degrabă, la iertarea care va fi răsplătită. Totuși, iertarea nu este una dintre obligațiile (fara’id) trasate credinciosului musulman, ci este o recomandare, fiindu-i lăsată astfel individului libertatea de a alege. Asistăm, bunăoară, la gesturi colective de iertare în care comunitatea de credincioși își iartă sieși toate păcate, un fel de absolvire reciprocă și colectivă a greșelilor, cu ocazia sărbătorii de rupere a postului, ayd al-fitr, la sfîrșitul lunii ramadan.

Dincolo de textul coranic, credincioșii musulmani au în față exemplul profetului Muhammad care, după cum atestă tradițiile islamice, și-a iertat toți adversarii în momentul întoarcerii sale glorioase la Mecca, în 630, în ciuda puternicei contestări la care fusese supus din partea acestora.

Spațiul istoric însă în care este situată apariția textului coranic este caracterizat de o structură socială tribală în care răzbunarea, al-qassas, sau mai cunoscuta lege a talionului, reprezintă o practică curentă de reglare a neînțelegerilor. Răzbunarea nu este doar un mijloc firesc de retaliere în perioada menționată, ci face parte dintr-o tradiție foarte elaborată a onoarei tribale, sharaf, concept pe care paradigma etică propusă de Coran nu a reușit să-l extirpe din puternica țesătură a societății tribale preislamice. Onoarea reglează și reglementează pe mai departe relațiile intracomunitare în multe regiuni cu populație musulmană, unde actul de răzbunare îl legitimează și îl validează pe individ în fața comunității. Crimele de onoare nu au, desigur, la bază frumoasa pledoarie a iertării coranice la care am făcut referire mai sus, ci o realitate în care individul este strivit și sucombă sub presiunea socială a spălării onoarei. Rușinea, ʻayb, și onoarea, sharaf, jalonează traiul comunităților tradiționale unde iertarea ia mult mai adesea forma unei slăbiciuni decît a unei virtuți.

Laura Sitaru este conferenţiar la Secţia de limba arabă și decan al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti.

Foto: Emna Mizouni (wikimedia commons)