Dacă aş fi întrebat ce cărţi importante – cărţi care contează – am citit în ultimele două-trei luni, aş avea nevoie de puţin timp de gîndire, şi nu din cauză c-ar fi fost foarte multe. Cu ceva efort, mi-aş putea reaminti şi cărţile citite în ultimul an, să zicem. Mai departe însă mi-ar fi foarte greu să spun ce cărţi citeam într-o anume perioadă, aş putea da doar răspunsuri vagi, valabile pentru intervale mari şi imprecise de timp. Cu o singură excepţie: ştiu exact ce citeam în luna septembrie a anului 1980, cu cîteva zile înainte de-a începe clasa a II-a.  

Obişnuiam să mă joc cu volumele din bibliotecă, mai ales cu cele groase şi cartonate, numai bune pentru tot felul de turnuri, ziduri sau tunele. Deşi ştiam să citesc, nu mă interesa deloc conţinutul lor. Descifram din cînd în cînd titlurile mai scurte sau scrise mai atrăgător, dar fără să le şi înţeleg. Multe volume erau cărţi de matematici superioare, adunate de tatăl meu, profesor, altele erau dicţionarele omniprezente în orice bibliotecă de orăşean mediu din acea vreme. În acea zi din preajma începerii noului an şcolar – eveniment care mă întrista deja prin presimţita pierdere a libertăţii – s-a întîmplat ca una dintre cărţile cu care mă jucam de-a constructorul să-mi cadă, la propriu, în mînă, şi să se deschidă chiar în faţa ochilor mei. Citeam de mult timp foarte bine, dar nu citisem nici o carte de unul singur. Îi vedeam pe părinţii meu citind foarte des – e drept, alte moduri de-a se distra nu prea erau – şi îmi doream să fac şi eu ca ei, însă mi se părea imposibil să pot parcurge prin puterile mele o carte „adevărată“. Dar cartea care căzuse în faţa mea se deschisese ca pusă cu mîna de cineva, astfel încît ochii mi-au căzut pe primele rînduri de pe pagina din stînga: un pescar tocmai pescuise un vas de aramă şi, cînd îl deschisese, din el ieşise un duh înspăimîntător. Din ce ţară era pescarul? Ce era acela un „duh“? De ce fusese închis în vas şi aruncat în mare, cu mii de ani în urmă? Am continuat să citesc chiar pe covor, unde eram, şi deveneam din ce în ce mai curios. Cinci-şase pagini au zburat pe neştiute cînd, brusc, povestea s-a dovedit a fi o parte dintr-o altă poveste. Am continuat, sperînd să dau de capătul firului, dar se întîmpla tocmai invers, poveştile curgeau una din alta, tot mai minunate, şi capătul la care visam să ajung părea tot mai îndepărtat. Am citit zeci de pagini, pierzînd şirul poveştilor, pînă cînd a treia zi m-am decis să iau cartea aşa cum trebuia, de la început. Început care a fost mai uimitor decît tot ce citisem pînă atunci şi care, deşi mi-a luminat puţin drumul prin carte, m-a făcut să visez mereu la o poveste în care intri şi nu mai ieşi niciodată. 

Cartea de care vorbesc este, desigur, O mie şi una de nopţi, cea „repovestită“ de Eusebiu Camilar (bineînţeles, multă vreme am citit „Cămilar“ – era foarte firesc să-l cheme aşa pe autorul unei cărţi de basme arabe) şi ilustrată de Angi Petrescu Tipărescu. Cele două volume masive nu aveau şi „Cuprins“, o idee inspirată pe care ediţiile mai noi n-au urmat-o –  aşa că, odată intrat în vîrtejul basmelor, nu mai aveai cum să ieşi. 

Sînt sigur că sînt şi în ziua de azi copii care trăiesc astfel de experienţe. Dar cărţile copiilor noştri sînt altele, şi uneori, nouă, adulţilor, nu ne plac şi nu le înţelegem, la fel cum nu ne place că se joacă mult pe calculator sau că preferă filmele cu vampiri. Ar trebui să depăşim bariera pe care o construim singuri între noi şi copii şi să încercăm să înţelegem ce-i atrage pe ei în ziua de azi. Ar fi frumos şi ne-ar hrăni nostalgiile să vedem cum copiii de acum cresc cu cărţile pe care le-am avut noi cînd eram ca ei. Poate de aceea mulţi părinţi caută titluri de acum douăzeci sau treizeci de ani şi încearcă entuziaşti – şi deseori repede dezamăgiţi – să le introducă în viaţa copiilor lor. O direcţie mai bună şi mai firească de urmat poate ar fi să încercăm să le oferim copiilor cărţi care să le placă şi să facem efortul de-a înţelege ce-i atrage la ele, ce părţi din sufletul lor ating noile teme ale literaturii contemporane pentru copii. Nu cred deloc în lecturile „obligatorii“ sau în cărţile „de şcoală“, ci în cărţile „particulare“. Literatura este una singură, şi scopul nostru, ca părinţi sau profesori, trebuie să fie atragerea copiilor spre cărţi, prin plăcerea lecturii, nu prin presiune şi metode de predare rigide. 

Toţi cititorii-adulţi au fost mai întîi cititori-copii, dar unii dintre ei au uitat – ca să parafrazez începutul Micului prinţ – şi poate că important nu este atît ce cărţi îşi vor aminti copiii de azi cînd vor fi maturi, cît să aibă ce să-şi amintească. Şi, cu siguranţă, singurele cărţi ale copilăriei de care-şi vor mai aduce aminte peste ani vor fi cele care le-au plăcut cu adevărat şi doar prin ele vor ajunge şi la marea literatură.

Alex Călin este directorul Editurii Cartea copiilor.