Discutam cu Elsa Lueder (o parte din conversaţia noastră există în acest Dosar) despre un grup de turişti germani care urma să vină în România şi să o pornească „pe urmele lui Brâncuşi“ – o idee pe care au avut-o după ce i-au vizitat atelierul de la Paris, şi ne întrebam oarecum cu îngrijorare dacă vor fi mulţumiţi de ceea ce vor găsi la Tîrgu Jiu, la Hobiţa. Am aflat că anumiţi profesori de români destupaţi la minte organizează excursii cu elevii lor, reconstituind drumul Vitoriei Lipan din Baltagul sau propunîndu-le itinerarii „Ion Creangă“ care nu cuprind doar clasica casă memorială de la Humuleşti. Eu însămi am ajuns, în urmă cu cîţiva ani, la Comloşu Mare, în judeţul Timiş, „pe urmele Femeii în Roşu“, împreună cu Adriana Babeţi, şi am descoperit, întîmplător, un capăt de ţară care nu există pe nici o hartă turistică, însă este cu totul special.

Avem staţiuni turistice lăsate în paragină (sau nu), avem oraşe importante care pot concura fără vreo jenă la titlul de Capitală Culturală Europeană, avem pensiuni decente unde gazdele pun accent, în primul rînd, pe mîncarea „ca la mama acasă“, însă traseele culturale ne lipsesc aproape cu desăvîrşire. Există doar iniţiative şi evenimente disparate. În vara aceasta, am plecat într-o călătorie, care a durat aproape trei săptămîni, prin locurile în care Lucian Blaga şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, filmînd pentru documentarul Tatăl meu, Lucian Blaga. Traseul a fost, de fapt, un exerciţiu de geografie literară, ghidîndu-ne atît după biografia „de manual“ a unui autor „canonic“, cît şi după reperele din romanul său autobiografic Luntrea lui Caron. Călătoria m-a apropiat, într-un mod cu totul neaşteptat, de omul Lucian Blaga, însă dincolo de scopul ei şi de filmările propriu-zise, ajungînd prin locuri pe care, în mod normal, nu-ţi propui să le vezi în vacanţă şi să le bifezi pe o hartă, am reuşit să mă apropii şi de România, să revigorez o relaţie cu propria mea ţară şi să-mi doresc să o cunosc mai bine de atît.

Satul ce poartă în nume „sunetele lacrimei“

La o primă vedere, Lancrăm nu are ce oferi, mai ales acum cînd tot traficul pe de ultima bucăţică de autostradă abia terminată se deversează prin mijlocul lui. E un sat obişnuit „de Ardeal“, cu o stradă principală şi cele trei uliţe importante, de Sus, de Jos şi de Mijloc şi cu o spectaculoasă Rîpă a Lancrămului, pe fundal. Duminica, în miezul verii, pe la prînz, cînd toate obloanele sînt trase, doar trei copii pe biciclete străbat satul dintr-o parte într-alta, ridicînd praful, luîndu-se la întrecere. Ne arată vechea moară, locul de păşunat, „gîrla“ unde se scaldă, stupii, plopii bătrîni care freamătă uşor, deşi nu e nici urmă de vînt. Satul bunicilor, loc idilic al vacanţelor? Nu, sînt băieţii dezgheţaţi din Lancrăm. Se spune că „la ţară“ în România a ajuns un loc al bătrînilor, o sală de aşteptare a morţii. La Lancrăm am văzut mulţi oameni tineri, cu gospodării „aşezate“, cu bună cuviinţă. Poate pentru că e aproape de Alba şi de Sebeş, satul devine un soi de prelungire tihnită a oraşelor. A good place to live.

Tot duminică, dimineaţa, la biserică, lucrurile se petrec la fel dintotdeauna, ca să dea un ritm şi un rost vieţii „de la ţară“. N-am mai fost la biserică, la ora 9, duminica, de ani de zile, mă simt un pic stînjenită, însă aici e altfel ca-n Bucureşti şi-mi trece. Mă uit la oamenii care vin, singuri sau în grupuri răzleţe, bunici în rochii subţiri, de vară, cu nepoate gătite ca pentru serbare, bărbaţi în cămăşi albe, scrobite, pe bicicletă, bătrîni care îşi scot pălăriile cînd clopotele încep să bată. Slujba se aude şi de afară. Vintilă Avram, cel care a scris monografia satului – Villalonga, caută un loc la umbră pe o bancă, din cimitir. E bolnav de mai multă vreme, totuşi vine în fiecare duminică din Sebeş la slujba de la Lancrăm, la cei 80 de ani ai săi conduce maşina. Satul s-a schimbat mult, însă nu în esenţa lui. A scris şi o poezie, vreau s-o ascult? „Lancrămul e satul meu, Doamne, ţîie-l Dumnezeu / Apără-l, Doamne, de urgii şi de furtuni, Că-i un sat cu oameni buni, / Ce nu suportă stăpîni şi minciuni.“ Oameni ataşaţi şi ataşanţi.

Intră în vorbă şi o bătrînică, are o sficiiune şi o cuminţenie ce mă duc cu gîndul la bunica mea de la Cluj. E din familia lui Dorin Pavel, „părintele hidrotehnicii româneşti“, a fost învăţătoare. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu doar pentru că am trăit atît şi că am avut o viaţă bună… pentru ce, altceva?“ Se ţese ceva acolo, în curtea bisericii, de-o simplitate pe care o uitasem. E un loc potrivit şi pentru morminte, pe unele dintre crucile vechi din piatră nu se mai desluşesc numele, morminte ale nimănui şi, totuşi, ale tuturor, ale satului însuşi. Cu greu îl găsesc pe Isidor Blaga, tatăl lui Lucian, care a fost preot în sat şi un om cu viziuni moderne, la vremea lui. La doi paşi, sînt îngropaţi Lucian Blaga şi soţia lui, Cornelia. Dacă îl cauţi pe Internet, mormîntul lui Blaga e trecut la „obiective turistice“. Nu e nimic „turistic“ aici, e doar un loc de reculegere, cu atmosferă care, din păcate, a fost distrusă parţial de sala de sport a Guvernului Năstase, trîntită aiurea într-o coastă a cimitirului. E decupată parcă din alt film. Din cauza ei a fost mutată şi Poarta „de trecere“ dinspre biserică, spre lume, spre afară. Dincolo de ea, oamenii se scutură de sfinţenie şi îşi reiau treburile prin sat. Îl urmăresc pe domnul Vintilă cum pleacă, cum merge poticnit şi dispare dincolo de Poartă. Acum vreo două săptămîni, mă sună părintele din Lancrăm ca să-mi spună că „domnul Vintilă a trecut la cele veşnice“ şi „să consemnaţi în reportajul dumneavoastră“.

Rîpa Roşie

Lucian Blaga şi-a dorit „să o vadă“ şi dincolo de moarte, aşa că a dat indicaţii pentru amplasarea mormîntului său, în acest sens. Din cauza sălii de sport cu pricina, din cimitirul de la Lancrăm nu se mai vede mai nimic. Aşa că am fost pînă la ea. Dar să nu vă faceţi planuri legate de Rîpa Roşie, pentru că nu există nici un drum de acces. Am pornit-o cu un Duster peste dealuri, ocolind gropile şi şanţurile, aproape ghicind poteci şi urme mai vechi ale unor tractoare. Sus, deasupra desişurilor, sînt terenuri cultivate, păşuni, însă totul pare în părăsire. Un loc sălbatic unde nimeni nu-şi doreşte să ajungă, deşi ar fi perfect pentru parapantă şi alte sporturi extreme. Rîpa seamănă cu o orgă uriaşă, „tuburile“ sînt alcătuite din argile roşii, gresii, marne. E plină de ciulini şi de şopîrle mici, curioase. Am coborît din ce în ce mai jos pe maluri de pămînt. În zare, se vede Sebeşul, chiar şi noua autostradă, însă totul e învăluit într-un soi de ceaţă, aerul tremură. Smog.

La întoarcere, ne-am intersectat cu o turmă de oi. Clasică, picturală. O oaie excesiv de prietenoasă se tot băga în seamă, încurcîndu-se printre picioarele noastre. Posibil să fi fost chiar oaia năzdrăvană. Am vrut să-i dăm ciobanului 10 lei pentru că „i-am filmat oile“. Ne-a refuzat. „La cît cîştigă el cu oile, crezi că are ce face cu 10 lei?“, ne-a spus şoferul care ne însoţea.

Sebeş, după Apocalipsă

De cînd s-a terminat autostrada şi drumul spre Cluj nu mai trece prin centrul oraşului, zdruncinînd casele şi nervii locuitorilor săi, fiecare zi la Sebeş e o sărbătoare. Sebeşul a redevenit un loc liniştit, acea „provincie“ plină de tihnă, dar cu şomaj 0. De ce nu se opreşte nimeni aici şi e doar un alt oraş „de tranzit“, şi nu o destinaţie, nu ştiu.

La Casa de Cultură („Lucian Blaga“, desigur) îşi aduc fermierii, din satele din apropiere, copiii să înveţe dansuri şi pian. De pe terasa suspendată deasupra lacului din parcul central se aude un zvon de muzică. Orele trec greu, nu-ţi vine să faci nimic, doar să stai.

Valea Sebeşului, Căpîlna

Prin Valea Sebeşului, treceţi dacă vreţi să mergeţi pe Transalpina (deocamdată închisă, din motive de neînţeles pentru mine) şi o luaţi pe drumul spre Novaci. La început, sînt sate ordonate, înşirate unele după altele ca mărgele pe o aţă. Ogoare cultivate, oameni gospodari. După care, nu mai e nimic şi crezi că civilizaţia s-a teminat, că „ai intrat în munte“. De aceea, Căpîlna, ultimul sat, apare brusc după un cot al şoselei, ca un bonus şi ca o surpriză. Mulţi zic cînd dau peste un loc ireal de frumos – „parcă nu eşti în România!“. Fals, la Căpîlna, eşti în România, deşi senzaţia de Alpi şi de Elveţia e destul de pregnantă. Aici, în „văgăuna“ din munţi, perfect ascunsă şi adăpostită, s-a refugiat Lucian Blaga de la Sibiu în vara lui ’44, împreună cu familia sa, a primit găzduire în casa preotului Vasile Dobre şi a scris Arca lui Noe (ceea ce e de înţeles, cred că pînă şi un inginer ar putea scrie o piesă de teatru la Căpîlna, într-atît de plin de inspiraţie este locul). Sebeşul curge jos în vale, aici un firicel de apă de munte, casele colorate sînt aranjate ca nişte bomboane fondante într-o cutie, pe străduţe înguste, în pantă, care urcă pe terasele muntelui. Satul în sine pare „suspendat“, ca o plantă agăţătoare care îmbracă coasta, iar mai sus de el sînt doar înălţimi, platouri care seamănă cu cele alpine, păşuni.

Nu există absolut nimic turistic la Căpîlna, nu cred să fie vreo pensiune, doar o crîşmă prăpădită de sat. Am găsit casa preotului Dobre, nu mai locuieşte nimeni acolo. Uliţa, în ciuda muntelui pe care îl simţi în ceafă, avea un straniu aer mediteraneean – totul curat şi strălucitor în soare, vegetaţie în curţi, muşcate la ferestre, o pisică, o lentoare, mai sus, într-o piaţetă, o bisericuţă albă la care n-am ajuns, doar o întrezăream printre case, ca o promisiune. Sigur voi reveni la Căpîlna, măcar pentru ea.

Pe streaşina cerului

De la ciobanul Ghiţă încoace (dar şi înainte de el), Jina a devenit un soi de brand, cel mai promovat loc din Mărginimea Sibiului. Îi întîlneşti pe ciobanii care poartă marca Jina, ca şi cum ar fi nişte „produse“ Nike sau Sony, mai în toate pieţele din oraşele mari. Mai mult „imaginea“ e de ei, telemeaua e scumpă (închipuiţi-vă că în sat o puteţi cumpăra cu 18 lei!), gurile rele spun că mezelurile sînt, de fapt, de la Metro, că cine a mai văzut cioban să se priceapă la cîrnaţi? Aşadar, te aştepţi ca Jina să fie un loc „comercial“, însă din fericire nu e deloc aşa.

Un sfat: dacă mergeţi la Jina, nu urcaţi dinspre Sibiu, prin Sălişte, ci încercaţi să ajungeţi „peste munte“, din Valea Sebeşului, doar aşa descoperirea satului din vîrful muntelui va fi de mare efect. E o şosea îngustă, aproape pustie, spectaculoasă, cu zeci de serpentine în „ac de păr“, care tot urcă abrupt, de zici că nu se mai termină şi-ţi dă senzaţii tari, de parcă ai fi în Montagne russe, cînd trenuleţul se opinteşte spre punctul cel mai înalt, pregătindu-se pentru marea cădere în gol. Nu vezi nimic în afară de drumul spre cer şi de stîncile din stînga ce par să se prăvălească peste maşină. Cînd deja simţi o uşoară anxietate, te pomeneşti sus, pe un platou neted şi nu ai parte de nici o cădere în gol, ai nimerit, pur şi simplu, în Raiul ciobanilor. Jina e mult mai mult decît un sat cu case răzleţe, nu-ţi dai seama cum de au reuşit ciobanii ăştia să-şi construiască o adevărată citadelă în vîrful muntelui.

Am trecut prin Jina, ca printr-o cetate dintr-o poveste, la apus – străzi pietruite, forfotă, case adunate unele într-altele, ca într-un joc de cuburi, ferestre larg deschise, geamuri curate în care se reflectau norii, ghiceve cu flori, cîini lăţoşi de stînă care îşi însoţeau stăpînii, bătrîne iuţi de picior sau altele odihnindu-se pe banca din faţa bisericii, ciobani în faţa porţilor (amintindu-ţi de bancul cu „Ce faci, bade? Stai şi cugeţi?“), îmbrăcaţi în cojoacele lor din piele de oaie, specifice Mărginimii, şi cu clopul pe cap, impecabili, desprinşi parcă dintr-o reclamă, totuşi fără a fi conştienţi de autenticitatea lor, căci nu erau acolo ca să-i vadă turiştii şi să-i fotografieze. Alţi ciobani pe terasa de la crîşmă, cu trei mese din tablă, bînd bere cu gesturi leneşe şi discutînd despre treburile lor cu oile, toată valea li se întinde la picioare, se vede Sibiul în dreapta, iar în stînga pînă departe spre Sebeş, abia atunci realizezi unde locuiesc, de fapt, aceşti oameni, pe o margine a cerului. Se lasă înserarea şi neguri încep să se adune între cele două lumi – Lumea de jos şi cea de sus, marcînd parcă o graniţă.

Bocca del Rio

Pe vremuri, cînd oamenii nu mergeau în vacanţe all-inclusive la bulgari şi nici nu-şi construiau vile pe Valea Prahovei, îşi luau concediu, îşi făceau bagajele şi plecau pe la prietenii bucuroşi de oaspeţi care aveau case încăpătoare la ţară, în satele din apropierea marilor oraşe. Unii – cu trenul, alţii – cu maşina proprie sau cu rata, pe drumuri proaste, neasfaltate, aşa că o călătorie pe o distanţă relativ scurtă putea să dureze o jumătate de zi. Pe atunci, nimeni nu „dădea o fugă“ la munte şi nici turismul de weekend nu prea exista. Totul era planificat din timp, inclusiv grupurile sau familiile care îşi petreceau concediile împreună pe la găzdacii lor, termen care s-ar traduce prin „gazdă bună, primitoare“. Astfel, ajunsese Gura Rîului, iniţial sat de ciobani, însă ceva mai „pămîntean“ decît Jina, o destinaţie de vacanţă. Însă cu timpul, tradiţia gazdelor a început să se piardă, unele şi-au deschis pensiuni „fără acte“, care astăzi, însă, stau mai mult goale, tocmai pentru că foştii muşterii preferă Grecia sau Turcia.

Am ajuns la Gura Rîului cu Dacia albastră, perfect întreţinută, a soţilor Manta, aproape un exponat de muzeu cu care am străbătut cei 18 kilometri de la Sibiu. În trecut, familia Manta era cea care îi găzduia pe Lucian Blaga şi pe alte personalităţi ale vremii, organizînd mai mult decît nişte simple vacanţe, adevărate veri culturale, viaţa „la ţară“, cu tihna şi cu ritmul ei, împletindu-se cu performance-uri artistice, poezie, filozofie. Casa e la fel ca atunci, mobila s-a păstrat, chiar şi faţa de masă „ţesătură de Gura Rîului“, pianul din colţul salonului, portretul lui Lucian Blaga, realizat de pictorul Radu Maier, student pe atunci, care ulterior a făcut carieră în Germania. Un portret cu o jumătate de chip în penumbră. E o linişte specială, te afli într-un spaţiu locuit, în acelaşi timp te simţi ca într-un muzeu, ai o teamă să nu tulburi acea atmosferă de dincolo de suprafaţa lucrurilor, de amintiri, de obiecte. Spiritele anumitor oameni rămîn impregnate în trepte şi ziduri, în scaune goale din jurul unei mese şi devin parte dintr-un loc, înseamnă mai mult decît case memoriale, chipuri în alb şi negru din mici fotografii de album, pagini rătăcite de manuscrise.

L-am „simţit“ mai mult pe Blaga aici decît la Lancrăm, deşi era doar un vizitator la Gura Rîului. Poate pentru că am întîlnit oameni care l-au cunoscut, chiar dacă erau foarte tineri, însă pentru ei Lucian Blaga e încă prezent în frînturi de memorie.

Iar Gura Rîului, cea care inspiră, este alcătuită din detalii care pot trece neobservate: un drumeag care se pierde în iarba înaltă din grădină, cositul şi risipitul fînului, un vechi izvor din care n-a mai rămas decît un firicel de apă printre brusturi, dealurile din fundal, un copac bătrîn cu excrescenţe ciudate care „suferă“ de o boală stranie pentru cei neiniţiaţi – „mături de vrăjitoare“.

Brodul de la Ceru-Băcăinţi

Dacă în Germania, de pildă, ar exista un brod (poate chiar există şi nu ştiu eu…) pe rîul Elba sau pe Main, mai mult ca sigur că acel brod ar avea şi o poveste uşor romanţată, însă transmisă din generaţie în generaţie şi ar mai exista şi turişti dornici să plătească cîte 10 euro doar ca să-l vadă, poate 15 ca să-i traverseze apa. În România, nimeni nu ştie despre brodul (sau brodurile, că-s mai multe) de la Ceru-Băcăinţi, din Alba. În satul de pe malul Mureşului cu un nume pe care abia îl poţi reţine din prima şi care nu are legătură cu văzduhul, ci cu copacii care creşteau aici, ajungi greu, întrebînd pe la benzinării, părăsind soşeaua şi astfaltul, aventurîndu-te pe drumuri lăturalnice, pînă cînd întîlneşti rîul, în pustietate. Nu-ţi poţi imagina că cineva şi-ar dori să treacă în partea cealaltă, nu găseşti nici un motiv pentru care ar face-o. Însă faptul că brodul încă funcţionează, şi încă la orice oră din zi şi din noapte, înseamnă că nu e tocmai lipsit de utilitate, chiar dacă pluta propriu-zisă e o platformă metalică de prin anii ’50. Însă cablurile se schimbă la răstimpuri, altfel ar fi periculos, căci s-ar putea rupe. Chiar acum cîţiva ani s-a întîmplat un accident aici, din cauza inundaţiilor. Brodul a plutit în derivă la vale, un om a intrat în panică, s-a aruncat în apă şi s-a înecat, pluta n-a păţit însă nimic. Pentru cei care nu ştiu, brodul e un pod plutitor, pus în mişcare de curenţii rîului, cu ajutorul unor scripeţi.

Sus, pe mal, e casa brodnicului, stă aici singur cu un cîine, într-o coşmelie albă. Un bărbat între două vîrste, uscat şi vînos. Nu vorbeşte prea mult, îşi face doar treaba cu gesturi mecanice, face parte din mecanismul brodului. De la depărtare, abia dacă îl mai vezi pe plută, pielea a căpătat culoarea ruginei.

O traversare costă 2 lei. Trec Dacii hîrbuite încărcate cu coceni de porumb, căruţe cu fîn, turme de oi dintr-un sat în altul şi scutesc un ocol. E o afacere locală, n-a văzut nimeni pe aici picior de turist, deşi toată povestea e spectaculoasă şi inedită. Brodul în sine este o poezie. Rîul îngust curge repede şi îndărădnic, totuşi deplasarea plutei e lină, alunecă pe apă, cablurile scîrţîie prelung, într-un amestec de zgomote metalice pline de rezonanţă.

Am dat 2 lei ca să ajung dincolo. Poate aş fi dat şi 10 euro. În fond, e vorba de trecere, la un mod simbolic chiar de Marea Trecere, căci brodul apare metaforic în romanul autobiografic al lui Blaga – Luntrea lui Caron.

Călătoria mea nu este un itinerar turistic, nici unul cultural, deşi ar putea să fie. Condimentată cu o lungă şedere la Hanul Rustiq de la Sîntimbru, unde vin toţi ardelenii din zonă ca să mănînce fasole cu un ciolan „cît un cap de copil“ şi să petreacă într-o atmosferă kitsch-autentică, cu întîlniri cu oameni pentru care România nu înseamnă mai mult de ograda lor, satul lor şi cel mult cel pe peste apă unde pot ajunge cu brodul, acest exerciţiu de geografie literară a fost o experienţă în sine pe care aş transforma-o într-o obişnuinţă. Data viitoare, aş lua la întîmplare un nume, o biografie din atlasele „literare“ inexistente şi mi-aş încropi un alt traseu pe principiul – „Follow the author!“. Poate încercaţi şi voi!