Drumul Clujului

Publicat în Dilema Veche nr. 471 din 21-27 februarie 2013
Nebuna din cartier jpeg

„Mai vrei o piersică?“ Am dat din cap şi am întins mîna s-o iau. Pentru că eram un copil politicos, acceptam cam tot ce-mi ofereau oamenii în tren – mere, piersici („E spălată!“, a precizat doamna de mai devreme), o singură dată o banană, mentosane, ciocolată chinezească, caramele din acelea care îţi încleiau gura, prăjituri şi plăcinte de casă care se iveau pe neaşteptate din nişte cutii de pantofi legate cu sfoară, saleuri şi sărăţele, uneori chiar şi sandviciuri. Nu-mi era tot timpul foame, însă oricum mă plictiseam groaznic şi ştiam că nu e frumos să refuzi. Iar „vecinii de compartiment“ (aşa se numeau pe atunci... bunica mea, de fiecare dată cînd venea la Bucureşti, ţinea să ne spună că „a călătorit bine“ şi că „a avut nişte vecini buni“) se simţeau datori să ofere te miri ce, atunci cînd pe locul de la geam se fîţîia o fetiţă care n-avea stare, se urca cu picioarele pe banchetă, nu voia să doarmă, nu voia nimic, doar îşi întreba sistematic însoţitorul adult (un părinte, o mătuşă sau o verişoară) dacă „mai e mult“.

Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Cluj au fost cele mai lungi – interminabil de lungi – călătorii ale copilăriei mele. Durau cîte opt ore şi jumătate. La fiecare început de vară, ai mei mă trimiteau la bunici şi întotdeauna se găsea cîte cineva binevoitor din familie, care să-şi asume sarcina de a mă transporta dintr-o parte în alta. Pînă la Ploieşti de obicei dormeam, apoi mă trezeam şi începeam să mă agit la geam pentru că „veneau munţii“. Era, de departe, cea mai interesantă porţiune a călătoriei. Staţiile – Sinaia, Buşteni, Predeal – se succedau rapid, n-aveai vreme să te plictiseşti între ele; în plus, nu era vorba despre nişte oraşe prăfoase de cîmpie, ci despre staţiuni. Oamenii pe care îi vedeam prin gări aveau un aer vesel şi relaxat, nu erau nişte simpli călători, erau excursionişti. Puteai să-ţi imaginezi traseele pe care le făcuseră, cabanele unde poposiseră, vîrfurile de unde coborîseră, iar cînd urcau în tren, cu rucsacele lor verzi tip raniţă în spate, încercînd să-şi facă loc pe coridor, aduceau cu ei o gură de aer proaspăt. Şi mai erau şi ţigăncuşele cu frăguţe, zmeură sau mure în cornete din ziare, însă nu aveam voie niciodată să cumpăr, „pentru că făceam urticarie“. Trenul încetinea parcă dinadins, ca să te poţi zgîi în voie la Crucea de pe Caraiman, iar cea mai mare dezamăgire era cînd ceaţa acoperea muntele pînă la jumătate şi nu puteai să vezi nimic. Dincolo de toate aceste minunăţii, mai erau şi tunelurile – misterul suprem!

Aşadar, după ce trenul ieşea din munţi şi apăreau primele blocuri muncitoreşti ale Braşovului, copiii care jucau fotbal între două porţi improvizate sau atîrnau pur şi simplu cu capul în jos de „bătătoare“, mă simţeam de parcă trecusem pur şi simplu pe lîngă vacanţă şi nu mă oprisem pentru că trebuia să ajung la Cluj. Mă mai înveseleam doar cînd vreunul dintre băieţii aceia în pantaloni scurţi, stropiţi de noroi, uita să mai dea cu şutul în minge, ca să-i facă trenului cu mîna – cel puţin eu mergeam undeva, el nu mergea nicăieri.

Cred că între Braşov şi Sighişoara – două ore neîntrerupte de ţaca-ţaca şi trenul care se tîrîia pintr-o zonă deluroasă informă, fără nimic la orizont – am căpătat primele fobii. Cînd era prea cald şi trebuia deschis un geam, totdeauna se găsea cineva care să se plîngă „că e curent“, aşa că se ajungea la un compromis şi se deschidea uşa compartimentului care, ca un făcut, se umpluse ochi la Braşov. Stăteam toţi ca sardelele, tot timpul era cîte un geamantan uriaş al cuiva, la picioarele mele, care nu încăpuse în plasa pentru bagaje, babele îşi fojgăiau pungile, moşii îşi făceau vînt cu ziarelele Scînteia, mirosea a brînză stricată iar apa din sticlă avea un gust acru. Şi tocmai atunci se găsea însoţitorul meu adult „să mîncăm“ (probabil ca să mai treacă timpul). Adică masă serioasă, nu piersici şi caramele. Şi începea să întindă şervete pe măsuţa aia mizerabilă de la geam şi să scoată ouăle fierte tari, ce trebuiau decojite după ce erau ciocănite de colţul măsuţei, sarea în cutiuţa de medicamente, ardeiul tăiat bucăţele şi mai ales acele copănele de pui reci, care prinseseră deja gust şi miros de tren. Din acest motiv, astăzi nu pot mînca în tren nici măcar KFC-uri, nimic care să semene a pui.

Însă treaba cu masa funcţiona oarecum, şi iată că trenul se oprea în sfîrşit la Sighişoara. Trecusem de jumătatea drumului şi mă simţeam cu un picior la Cluj. Urmau staţii cu nume blajine de Ardeal – Mediaş, Blaj, Copşa Mică, Teiuş – şi cu distanţe relativ mici între ele (ştiţi prea bine că drumurile lungi, cu trenul, nu se măsoară în ore, ci în staţii, iar cînd trenul se opreşte undeva, călătorii istoviţi se trezesc din letargia lor, ca să vadă „unde sîntem?“ şi capătă brusc energie... cel mai dezamăgitor pentru toţi e cînd trenul se opreşte în cîmp). În fine, Cîmpia Turzii şi încă o oră insuportabilă, în care nu-ţi mai pasă nici de tuneluri, nici de curbele atît de largi încît poţi vedea „coada trenului“, dacă te apleci pe fereastră. Dintr-odată însă, parcă se ridică o cortină şi văd case, străzi, cartierul de blocuri Zorilor în depărtare, turlele Catedralei ortodoxe din centru, dealul cu Hotelul Belvedere. Văd oraşul care şi astăzi mi-e la fel de drag. Şi nimic la drum lung nu se compară cu bucuria de „a ajunge“.

Pe atunci, habar n-aveam că în un pic mai mult de opt ore şi jumătate poţi ajunge cu avionul de la Bucureşti la New York. Clujul mi se părea cel mai îndepărtat loc de pe planetă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.