Eşti curajoasă şi te prinzi repede de foarte multe lucruri, aşa că o să înţelegi uşor ce o să mă chinui să-ţi explic eu aici – mai precis, să-ţi descriu.

Am să-ţi descriu, dragă Katrina, o poză cu tine mititică. Poza asta în care porţi o pereche de ghete galbene şi salopeta verde de la naşă-ta e făcută într-o seară de septembrie, la primul tău protest. Îţi explic imediat ce e asta. Deocamdată, tu stai pe jos şi te joci, şi oamenii mari îţi fac poze. Nu înţelegi ce strigă oamenii ăştia de pe lîngă tine, tu vezi că sînt mulţi neni şi cîţiva bebi, ai la picioare o cutie imensă cu cretă colorată (a adus-o Saşa, alt bebe!) şi eşti atît de fericită. Ai cretă pe faţă, te freci cu pumnişorii şi te mai ustură ochii, dar îţi place să mîzgăleşti pe jos, pe la picioarele oamenilor mari, şi să împingi cu ceilalţi bebi de la protest.

Protest, K., e o treabă care cere curaj şi care se învaţă; de-asta, mama şi tata te-au adus în Piaţa Universităţii de la un an şi trei luni, de-asta, şi nu doar pentru că nu au avut cu cine să te lase acasă. E o treabă care se întîmpă cînd mai mulţi oameni se supără rău de tot pe un lucru făcut de alţi oameni, mai puternici şi mai influenţi, care abuzează de putere şi nu mai ţin cont de nimeni. Primii, indignaţii, ies din casă, se duc undeva în spaţiul public şi spun ce şi de ce nu le convine, spun că nu e drept, că e scandalos, că e periculos, că e de neacceptat. Denunţă abuzul şi vor să-l oprească. Am mai vorbit despre asta, dar acum vreau să-ţi povestesc foarte concret despre primul tău protest.

Pe cînd tu desenai cu creta pe trotuar, undeva în ţara asta încă mai exista un loc verde şi frumos, cu munţi, cu păsări, cu dealuri, cîini şi oameni care trăiau şi ei cum puteau, în satele lor. Cam ca la noi, la ţărănoaia. Locul ăla se numeşte Roşia Montană. Alţi oameni s-au prins că locul e mult mai bogat decît atît, că are aur (asta a fost mereu o mare chestie pentru adulţi) sub pămînt, aşa că s-au hotărît să-l distrugă, să ia de acolo tot ce pot, să radă munţii, să pună la pămînt satele, să scoată oamenii din case şi să lase în urmă un lac enorm, de cianură. Cianura e chestia aia care omoară. Dacă le iese şmecheria, după ei o să rămînă un crater care o să se vadă de pe Lună (ai tot auzit asta!), o groapă mare, cu ape otrăvite, ceva care o să semene cu ce visai tu noaptea cînd erai mică şi te trezeai urlînd şi strigînd-o pe mama printre sughiţuri.

Mai întîi, indivizii ăştia lacomi s-au gîndit să profite de faptul că oamenii din Roşia sînt săraci şi n-au nici opţiuni, nici protecţie, aşa că au început să-i învrăjbească, să-i dezbine şi să se folosească de chestia asta. După aia, au zis că, fiind ei atît de puternici, de ce n-ar face legea peste tot? Adică de ce să se tot poticnească în înghionteli mici, sîcîitoare şi care durează mult? Mai bine să schimbe direct legea. Legea e ceva care există pentru ca oamenii să poată trăi paşnic unul lîngă altul, fără să le fie teamă că or să vină alţii peste ei să-i dea afară cu forţa de unde stau, să-i ia la goană sau să ia decizii peste capul şi împotriva lor.

Cam asta a fost povestea în toamna aia. Noi ieşim seara în stradă şi strigăm la oamenii, pe care i-am ales, să păzească legea, să nu lase aşa ceva să se întîmple. Nu sîntem violenţi, sîntem prezenţi, revoltaţi şi foarte siguri că ceea ce facem e important.

Nu e uşor ce încercăm noi să schimbăm, pentru că indivizii ăştia lacomi şi cu mulţi bani i-au cumpărat pe alţi indivizi care ar fi trebuit să strige în gura mare că se întîmplă ceva nasol, ceva care distruge: comunităţi, relaţii, natură, memoria unui loc. Cei care ar fi trebuit să strige în gura mare, cît să audă tot continentul, se numesc „jurnalişti“ – şi cei mai mulţi dintre ei nu mai pot să spună nimic. Majoritatea au fost legaţi la gură. Ăsta e un tip de cenzură, dar despre asta o să povestim în altă scrisoare. Alţii se numesc „politicieni“, şi chiar dacă au spus verzi şi uscate, nu au vrut niciodată să facă ceva împotriva acestei chestii, şi nici acum nu vor. Aurul e foarte important şi pentru ei. Ce le face el politicienilor se numeşte „corupţie“, şi despre asta o să-ţi mai scriu, la un moment dat. De-asta ne-am tot întîlnit în toamna aia, de-asta am strigat, am cîntat şi am discutat în fiecare seară chestii din care tu, în momentul în care scriu eu, nu înţelegi nimic.

Curajul se învaţă şi în stradă, să ştii, sau se trezeşte, cînd crezi că n-ai, de fapt, nici o putere. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi că nu ai nici o putere. Ai grijă de oameni şi de locuri, ia-i în braţe, ieşi în stradă, strigă cînd te nemulţumesc tipii care tac şi nu-şi fac treaba, indivizii care vor să te înşele pe tine şi pe alţii, care vor să distrugă ce e proaspăt şi ce are viaţă. Aminteşte-ţi ce-ţi zice şi taică-tău: Fear is the dark side of the Force!

K., unul dintre primele cuvinte pe care le-ai învăţat a fost „nu“. Dădeai din degeţel şi îl repetai, era o mare distracţie. E foarte important să nu uiţi cum se face! 

Alina Purcaru este jurnalistă.