Nu v-am spus niciodată mama şi tata, dar asta n-a fost pentru mine o depreciere a unui construct prin simpla lui redenumire, ba chiar din contră, a fost un mod prin care m-am apropiat mult mai uşor de voi. Şi simplul fapt că aţi acceptat nu a însemnat decît că aţi ştiut cum să vă plasaţi (şi să mă plasaţi) în raportul viitor al relaţiei noastre. Iar pentru asta vă sînt recunoscător.

Ştiu că noi n-am vorbit prea mult (cel puţin explicit) despre ce aţi trăit voi înainte de ’89, dar inevitabil ne-am ciocnit de „cum era pe vremea noastră“. Aşa că acum, la 25 de ani de la Revoluţie, la 25 de ani trecuţi de la sfîrşitul unei lumi cu care mă bucur că n-am apucat să intru în contact direct, şi chiar dacă orice fel de comparaţie mi se pare nedreaptă pentru voi, care aţi simţit totul pe pielea voastră, o să vă scriu despre lumea mea. Ştiu că atunci, paradoxal, dar atît de des întîlnit în istorie, sîngele a ţîşnit din acelaşi loc din care a ţîşnit fericirea, ştiu cum treceaţi prin propria voastră casă ca prin tranşee, pe sub pervaz, în camera din care scriu eu acum, pentru că de vizavi, de la policlinică, se trăgea. Nu ştiu dacă aş fi avut curaj să ies din casă, dar ştiu că de-atîtea ori mi s-a întîmplat ca indignarea pe care am simţit-o să vrea să iasă afară din mine şi să nu poată fi scoasă decît prin crearea unor situaţii imaginare (jocuri) în care eu luptam cu răul, în care încercam să elimin din propriul organism ura pentru fapte şi personaje reale, dar parcă niciodată n-a fost mulţumitor, fiind pînă la urmă doar un exerciţiu de epuizare fizică, aşa că vreau să cred din tot sufletul că aş fi avut curajul s-o fac.

Nu ştiu şi nu am ştiut nicicînd unde sau cum începe şi se termină (dacă se termină) copilăria, şi sper să mă pot încadra, măcar ipotetic, între nişte graniţe naive şi pline de energie cu ce urmează să spun acum. Eu n-a trebuit să port niciodată uniformă. Eu n-a trebuit niciodată să învăţ cîntece patriotarde sau poezii despre măreţul lider. Eu n-a trebuit niciodată să mă încolonez şi să cînt întru preaslăvirea muncii. Eu n-am făcut armata şi, cel mai important, eu n-a trebuit niciodată să fiu tras de mînecă pentru a tăcea din gură sau a vorbi mai încet că spun ceva interzis. Şi pentru asta le sînt recunoscător tuturor celor care-au ieşit în stradă, ca să fie şi apoi să fiu şi eu liber. Ca să mă pot uita eu la Tom & Jerry (şi la capitolul ăsta sigur nu i-am dezamăgit, voi ştiţi cel mai bine), ca să pot eu să mă duc cu plăsuţa mea verde de catifea să cumpăr Fanta la sticlă, ca să poţi tu, Dora, să-mi aduci Pepsi şi să-l beau chiar la unşpe seara şi ca să poţi tu, Silviu, să-mi aduci Mars. Şi ca să pot să desfac ouăle galbene de plastic dinăuntrul ouălor Kinder şi să pierd toate jucăriile. Şi ca să pot să-mi ţin ziua la McDonald’s şi să îmi pun mîna pe umărul fetiţei de care-mi plăcea. Şi ca să pot, mai tîrziu, să mă uit sub masă în Playboy şi să joc Counter-Strike la Internet Café, într-o pivniţă unde am refuzat prima dată o ţigară şi am ştiut c-o s-o refuz mereu. Şi bineînţeles că nu ştiam că au murit oameni pentru asta şi, pînă la urmă, ce aş fi făcut dacă ştiam? Aş fi fost atunci în stare să înţeleg ce înseamnă datoria? Nu ştiu nici în clipa asta cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel, e o proiecţie pe care am putut s-o fac de foarte puţine ori la nivel macro, pentru că situaţii concrete am tot compus, descompus şi recompus, de cînd eram mic şi pînă acum, dar sigur n-aş fi avut părul lung atîta timp şi sigur n-ar fi fost Houellebecq scriitorul meu preferat şi mi-e teamă că mi-ar fi găsit cine trebuie un loc la partid, ca tuturor premianţilor, şi atunci aş fi avut de ales, şi vreau să cred, iarăşi, din tot sufletul, c-aş fi ales bine.

Voi nu mi-aţi repetat pînă la refuz poveştile voastre, pentru ca eu să mi le însuşesc şi să le spun tuturor ca şi cînd ar fi ale mele, cum fac atîţia şi atîţia alţii, care n-au trăit nici măcar o secundă de comunism. M-aţi învăţat, tocmai prin asta, ce înseamnă libertatea şi a fi liber, fără pilde inutile şi voturi de blam, ci lăsîndu-mă să-mi construiesc şi să aleg singur lucrurile în care cred. M-aţi privit mereu ca pe egalul vostru şi sînt sigur că aţi fi făcut asta în orice condiţii, aşa că n-aş fi avut şi n-o să am niciodată emoţii, atîta timp cît voi sînteţi părinţii mei.

Cu dragoste,

Vlad

Vlad Pojoga, 21 de ani, Facultatea de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga“, Sibiu

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.