Am fi tentaţi să credem că Emil Cioran a fost o personalitate suficient de importantă pentru a fi şi pentru Securitate un obiectiv de primă mărime. Judecînd după dosarul de Securitate al lui Emil Cioran, lucrurile nu se prezintă însă chiar aşa. Sigur, Cioran nu este un oarecare, şi este adevărat că evaluarea sa de către Securitate cunoaşte modificări de-a lungul timpului, dar el nu pare să preocupe niciodată regimul comunist la fel de mult ca numeroase alte personalităţi ale exilului românesc din Franţa sau din alte părţi. Explicaţia constă cu precădere în discreţia şi izolarea în care s-a retras Emil Cioran, ştiindu-se vulnerabil. El s-a ferit consecvent de a fi implicat în orice fel de manifestări pe care Bucureştiul le-ar fi putut interpreta drept făţiş ostile. Cazul Vintilă Horia i-a demonstrat lui Cioran, în 1960, la ce se putea aştepta. Nişte ani mai tîrziu, în cazul arhiepiscopului Valerian Trifa, Securitatea va proceda aidoma. Vom vedea că Cioran era conştient de acest pericol.

Înainte de a merge mai departe, se impune o observaţie privind dosarul de Securitate al lui Emil Cioran aşa cum se găseşte el acum la CNSAS. Nu avem nici o certitudine că el este complet. Experienţa ne-a învăţat că dosarele de la CNSAS sunt “periate”. Este rezonabil să aplicăm această concluzie şi în cazul dosarului lui Cioran, prezumînd că cele cîteva sute de file disponibile nu sunt totalitatea a ceea ce ar trebui să fie Dosarul Cioran. Să le parcurgem totuşi, atît cît ne permite timpul limitat al acestei prezentări.

Aş vrea să încep cu o serie de citate care ilustrează evoluţia “obiectivului” Cioran, de la înverşunarea primitiv-proletară a Securităţii anilor ’50, la ipocrizia anilor ’80. De pildă:
Numitul Cioran Emil, legionar fugit în străinătate (Notă a Direcţiunii Generale a Securităţii Statului, 1951);
   Fugarul Cioran Emil (Notă MAI, 1954);
   Este un talent excepţional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat şi aparte […] Este un spirit prin definiţie liric, care nu poate şi nici nu vrea să fie obiectiv […] Cioran este foarte orgolios, dar […] nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. (Nota informatorului V. Bologa, 1954);
   Emil Cioran este conducătorul legionarilor din Franţa (Nota informatorului Sîrbu Ioan, 1956);
   Trădătorul de patrie Cioran Emil (Adresă MAI, 1958);
   Fugarul Cioran Emil cunoscut ca conducător al centrului legionar din Franţa şi scriitor legionar (Notă MAI, 1960;)
   A fost şef militant al Gărzii de Fier din Sibiu, colaborator al lui Horia Sima. Este cunoscut ca unul din doctrinarii Gărzii de Fier (Fişă din 1960);
   Fugarul legionar Cioran Emil […] cunoscut că este unul dintre conducătorii de bază ai legionarilor fugiţi în străinătate (Notă din 1961);
   Cioran Emil a fost unul dintre conducătorii legionari din ţară, iar în prezent este conducător a legionarilor din Franţa, fiind cunoscut că desfăşoară activitate informativă împotriva RPR (Plan de Măsuri asupra lui Cioran Aurel, 1961).

Emil Cioran are parte de o “promovare” remarcabilă din partea Securităţii la începutul anului 1965. Din “urmărit pe ţară”, adică unul din miile de asemenea urmăriţi, Cioran devine obiectivul unui dosar de urmărire informativă individuală. Altfel spus, este luat mai în serios de către Securitate, care o formulează astfel: Întrucît Cioran Emil este un element activ şi important în cadrul emigraţiei reacţionare din Franţa, propunem transformarea dosarului de U.T. [urmărit pe ţară] în acţiune informativă (Hotărîre din 20.03.1965). Calificativele folosite în trecut, gen “trădător de ţară” sau “conducător legionar”, lipsesc acum. Se spune în schimb că elementul urmărit manifestă prudenţă şi nu face afirmaţii cu caracter politic în relaţiile cu rudele sale din ţară, şi că desfăşoară activitate duşmănoasă în special prin scrierile sale “filozofice” cu caracter idealist. Securitatea ciuleşte urechile la o afirmaţie pe care ar fi făcut-o Cioran la Paris, şi o consemneaza astfel: Odată pentru totdeauna să fiu lăsat în pace cu chestiunile româneşti. Era vorba de o solicitare către Cioran de a se implica în conducerea Fundaţiei Carol I.

În aceeaşi perioadă apar în documentele Securităţii şi preocupările de “influenţare pozitivă” a lui Cioran, ideea că ar fi bine să vină în patrie, unde are condiţii mult mai superioare pentru a fi considerat. Emil Cioran are, în această fază, numele de cod “Ciobanu”. Securitatea se gîndeşte la recrutarea fie a fratelui său Aurel, fie a soţiei acestuia, numită cînd Elena, cînd Ileana.

Securitatea din Sibiu, unde locuia Aurel Cioran, este pusă pe jar la începutul lui 1965 de o întîmplare pe care nu o înţelege. Potrivit unui informator (“Iliescu Ovidiu”), Aurel Cioran primise, în noiembrie 1964, vizita unui reporter al radiodifuziunii române. Dotat cu un magnetofon, acesta l-a rugat pe Aurel Cioran să-i dea un interviu în care să îi ceară fratelui său din Franţa să vină înapoi în ţară. Aurel Cioran s-a eschivat, iar securiştii sibieni notează că problema cu înregistrarea pentru radiodifuziune nu este cunoscută de noi (Notă informativă, 19.03.1965). Superiorii din Braşov sunt rugaţi să le dea lamuriri. Ele lipsesc din dosar. Putem deduce că trimiterea acelui reporter era o iniţiativă a Securităţii de la Bucureşti ca parte a unui plan despre care, iată, dosarul de Securitate al lui Cioran nu conţine nici un document, ceea ce nu se explică decît prin aceea că acest dosar nu este complet.

În mai 1965 apare prima Notă a unei persoane care l-a vizitat pe Emil Cioran la Paris. Este vorba de “sursa oficială” Mihai Brediceanu, directorul Operei din Bucureşti. Ideile importante ale notei sunt următoarele: Cioran minimalizează fosta sa orientare de dreapta şi o numeşte o greşeală de tinereţe. Apoi, Cioran afirmă că nu a manifestat niciodată vreo atitudine ostilă orînduirii sau guvernului din ţară.

O lună mai tîziu, o altă Notă, de la sursa “Petroniu”, care îl vizitează pe Cioran şi transmite acelaşi mesaj: Emil Cioran a arătat sursei că […] în tot timpul şederii sale în străinătate nu a scris nici un rînd în revistele româneşti de acolo şi nu a participat în nici un fel la activitatea “emigranţilor români”. Identitatea lui “Petroniu” o veţi afla imediat.

Un alt Brediceanu, Teodor, primeşte ca sarcină pe lîngă Emil Cioran să afle în ce măsură este pretabil la atragerea lui pe poziţii loiale faţă de ţară. Mai mult chiar: Să i se vorbească de necesitatea de a folosi în interesul ţării pregătirea sa de profesor şi scriitor, cum şi influenţa pe care o are în rîndul emigraţiei în vederea comunicării activităţii celor ce ponegresc ţara. Securitatea îşi imagina că-l poate racola pe Cioran ca informator.

Într-un document al centralei Securităţii din februarie 1966 se dau următoarele instrucţiuni: Întrucît Cioran are în prezent o poziţie bună faţă de ţară şi doreşte să-şi viziteze familia, analizaţi posibilitatea unei contactări în vederea studierii şi atragerii la colaborare pe linia muncii de influenţă.

Spuneam că Cioran se ştia vulnerabil, iar cazul Vintilă Horia îi fusese o lecţie. Faptul este remarcat şi de sursa “Anton”, care scrie: După ce Vintilă Horia a primit Premiul Goncourt, pe care însă nu l-a putut încasa din pricina campaniei dezlănţuite de cercurile de stînga, Cioran urma să fie premiat în anul următor la Academia Franceză. El a făcut să nu i se acorde premiul, temîndu-se a nu se dezlănţui o campanie împotriva sa. Apoi, sursa reproduce dintr-o convorbire cu Emil Cioran: […] Calitatea de fost membru sau simpatizant declarat al Gărzii de Fier este o proastă carte de vizită în Franţa. […] Este grăitor faptul că a fost suficient ca, prin canalurile oficiale şi neoficiale de care dispune Ambasada României, aceasta să difuzeze ştirea că Vintilă Horia, cîştigătorul premiului literar Goncourt, a fost legionar, pentru ca să i se retragă premiul decernat […] El [Cioran] a rugat sursa să nu uite şi să-i semnaleze lui Noica acest aspect.

Tot la Noica se referă şi următorul mesaj din aceeaşi sursă, un mesaj remarcabil: Să nu mai scrie articole ca cele publicate de “Glasul Patriei” care sînt sub nivelul lui şi care mai puţin îl angajează decît îi compromit prestigiul […] Există o vîrstă şi o etapă în viaţa unui gînditor cînd piruetele pot fi funeste.

Un alt pasaj interesant din aceeaşi sursă este cel în care Cioran apare conştient că “i se fac avansuri”, şi explică dilema sa astfel: El [Cioran] consideră ca pozitiv faptul că în sfîrşit românii au luat în consideraţie consecvenţa lui Cioran de a nu lua niciodată poziţie împotriva ţării şi de a nu participa la nici o acţiune a emigraţiei. Pe de altă parte, tocmai din cauza antecedentelor lui gardiste, nu se poate avansa prea mult în bune relaţii cu ambasada, pentru că “atîta aşteaptă emigraţia de aici ca să mă distrugă la autorităţile franceze, vechii democraţi mă urăsc ca fost gardist, gardiştii fanatici ca renegat, şi unii, şi alţii sînt furioşi pentru că nu acţionez alături de ei şi atunci mă pîndesc şi de comun acord mă pot scoate peste noapte agent vîndut comuniştilor”. Formularea este perfect plauzibilă.

Centrala de la Bucureşti a Securităţii preia controlul în 1967. Securitatea din Sibiu hotărăşte Închiderea acţiunii informative individuale “Ciobanu” asupra numitului Cioran Emil. Paralel are loc la Bucureşti deschiderea dosarului individual “Chiru” (la 17.01.1967) pentru că Cioran Emil prezintă interes pe linia obiectivului legionar din Franţa şi pentru influenţarea pozitivă a emigraţiei din această ţară. Dar, după doar trei ani (la 23.02.1970), acest dosar este închis deoarece nu mai prezintă interes pentru munca noastră.

În anul 1981, după reorganizarea braţului extern al Securităţii în urma fugii generalului Pacepa, constatăm o nouă iniţiativă: deschiderea acţiunii informative de influenţă cu nume de cod “Ene” (UM 0225 - 15.01.1981) – pentru influenţarea lui [Emil Cioran] să adopte o poziţie realistă faţă de R.S. România şi să vină în vizită în ţară. Acţiunea purta numele “Recuperarea”. Securitatea apreciază faptul că Cioran a refuzat să acorde sprijin lui Paul Goma şi altor elemente ostile şi nu s-a angrenat în declaraţii sau acţiuni duşmănoase la adresa R.S. România.

Permisiunea acordată fratelui său Aurel de a-l vizita în 1981 a făcut parte din această acţiune “Recuperarea”. Noua abordare explicită a “recuperării” face ca, dintr-o Notă a Securităţii din anul 1988 despre Emil Cioran, să lipsească brusc orice referire la legionarism, el devenind “frecventabil”, cum s-ar spune. Cioran este descris doar ca principal reprezentant al “trăirismului.

În ce măsură există totuşi exprimări critice ale lui Cioran la adresa regimului din ţară? Din documentele existente se remarcă, de pildă, îngrijorarea lui Cioran că atitudinea provocatoare a lui Ceauşescu faţă de Moscova va duce la ocuparea României de către ruşi. Pe de altă parte, el reproşează regimului o foarte slabă preocupare pentru promovarea eficientă a intereselor României în occident, şi mai ales neglijarea promovării valorilor culturale. Aşa-numita sistematizare a satelor i se pare o idee diabolică. Este critic faţă de demolarea bisericilor, Elena Ceauşescu, starea materială proastă a oamenilor, plata forţată a datoriei externe, starea “jalnică” a culturii şi învăţămîntului, colectivizare, industrializarea forţată, cultul personalităţii, are o atitudine net anticomunistă şi este foarte pornit împotriva conducerii superioare de stat – sursa “Cristina” în anul 1982. Numai că, spre deosebire de Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, Cioran nu s-a manifestat niciodată public cu vreo exprimare critică la adresa regimului de la Bucureşti.

Acum, pe scurt, despre controversatul episod al prezenţei lui Emil Cioran în România la sfîrşitului lui 1940 - începutul lui 1941. Un episod pe care Emil Cioran nu l-a lămurit niciodată. În dosarul de Securitate, acest episod este evocat de două ori. Astfel, într-o Notă Informativă din anul 1954 a informatorului V. Bologa, se spune: Cînd a izbucnit rebeliunea legionară, el era în Bucureşti […] În timpul rebeliunii era agitat din cale afară. Ieşea pe stradă, urmărea luptele şi comenta cu febrilitate […] . Apoi, există o Declaraţie din anul 1964 a lui Dancu Cristofor, deţinut la Aiud. El îşi aminteşte că l-a văzut pe Cioran într-o seară, pe 21 sau 22 ianuarie 1941, în următoarele circumstanţe: Îl întîlnesc pe Calea Victoriei, colţ cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate de către legionari. Pe străzi urlau grupuri legionare. Prin faţa noastră trece un grup de copii de prăvălie cîntînd. Cioran este entuziasmat. Nu există indicii, în dosarul de Securitate al lui Cioran, că Securitatea ar fi făcut uz în vreun fel de aceste informaţii.

Mai prezent decît Emil Cioran în dosarul său de Securitate, mult mai prezent, este fratele său Aurel. Domiciliat la Sibiu, şi în permanent contact epistolar cu celebrul său frate de la Paris, Relu Cioran este “obiectivul” la îndemînă pentru Securitate. O întreagă armată de informatori este concentrată asupra sa. Mai întîi, Securitatea vrea să afle dacă există cumva vreun cod secret de comunicare între cei doi fraţi sau vreun canal ascuns. Mai tîrziu, Aurel Cioran este abordat pentru “influenţarea pozitivă” a fratelui său. I se vorbeşte insistent despre importanţa ca Emil Cioran să vină în vizită în ţară. Aurel Cioran, traumatizat de cei 7 ani de puşcărie politică făcuţi între 1948 şi 1955 pentru legionarism, se eschivează permanent. O face şi în 1975, cînd Securitatea încearcă să-l racoleze. Pentru a se asigura că nu-i scapă nimic cu privire la relaţia celor doi fraţi, Securitatea instalează în locuinţa lui Aurel Cioran “tehnică operativă”, adică microfoane. Se înregistrează şi se transcrie mai tot: convorbirile telefonice banale cu Emil Cioran (Aveţi de mîncare? […] Parisul a devenit un oraş îngrozitor […] Sînt mulţi africani peste tot), dar şi disputele dintre Aurel Cioran, foarte depresiv, şi soţia sa. În fine, sunt transcrise şi discuţii mai interesante ca cea cu Gabriel Liiceanu, venit în vizită la Aurel Cioran în vara anului 1988. Noica este şi el adesea în casa lui Aurel Cioran de la Sibiu, dar înregistrările respective se află probabil în altă parte, în dosarul lui Noica, “Dan Nica”, cum l-a numit “conspirativ” Securitatea.

La începutul lui 1975, Securitatea era ferm convinsă că Cioran va veni în acel an în România. Într-o Notă a Securităţii Sibiu (27.01.1975) se consemnează pozitiv că în ultimul timp, chiar în lucrările sale [Emil Cioran] a făcut aprecieri favorabile şi a adus o deosebită contribuţie la acţiunile ce se duc împotriva iredentismului maghiar. Ca parte a pregătirilor de întîmpinare şi îmbrobodire, Securitatea Sibiu propune ca lui Aurel Cioran să i se repartizeze o locuinţă unde să-l poată primi şi pe fratele său atunci cînd acesta îl va vizita la Sibiu. Trebuie să citez în contiuare, pentru că e de tot hazul: Această măsură v-a [sic] satisface în mod cert atît pe Aurel Cioran, care de ani de zile umblă după o locuinţă, cît şi pe fratele său Emil Cioran, căruia îi va vorbi în mod precis printre altele şi de acest act care nu poate fi apreciat de ei decît ca un act de umanism. Sper că Aurel Cioran s-a ales măcar cu o locuinţă mai bună.

O experienţă pe care o faci adesea studiind dosare de Securitate, este că acestea spun mai mult despre Securitate decît despre persoanele vizate. Constatarea este perfect valabilă şi în cazul lui Emil Cioran. Motivaţia Securităţii în ceea ce-l priveşte nu este întotdeauna foarte clară. Dacă s-a urmărit cu precădere atragerea lui Cioran de partea regimului, respectiv determinarea lui de a merge în vizită în România, eşecul este evident şi identic cu cel înregistrat de Securitate în cazurile Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Izolarea lui Cioran nu a fost o reuşită a Securităţii, ea a fost autoimpusă, consecinţa clară a implicării sale nefaste din tinereţe. Altfel, manevrele şi schemele Securităţii seamănă cu bîjbîiala unor maimuţe somnambule care văd, noaptea, imaginea reflectată a lunii pe o apă, şi încearcă să o prindă, crezînd că vor pune mîna chiar pe lună. Nu reuşesc decît să se ude.

Un folos concret al studierii acestui dosar de Securitate constă în faptul că ne-a permis, coroborat cu alte surse, identificarea a patru agenţi sau informatori ai Securităţii folosiţi împotriva lui Emil Cioran. Ei sunt:

- Nume de cod “Lucian Armaşu” – criticul şi poetul Alexandru Căpraru, redactor şef la “Tribuna” şi apoi director al editurii clujene Dacia;
- Nume de cod “Popa” – profesorul de drept Tudor Popescu;
- Nume de cod “Petroniu” - scriitorul Paul Dimitriu;
- Nume de cod “Anton” – publicistul de prestigiu Petru Comarnescu.

Liviu Tofan este directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR) - www.irir.ro
Material prezentat la Centenarul Cioran de la Paris (18-19 martie 2011)
Surse: Arhiva CNSAS, dosare I 4662, D 5553 (SIE 163), SB FI 423, 424