- argument -

Memoria noastră individuală intangibilă cuprinde emoţii, amintiri răzleţe, frînturi de imagini, culori, gusturi şi mirosuri. Memoria noastră colectivă, în schimb, e formată de cele mai multe ori din obiecte, documente, dovezi, mărturii vizuale sau scrise ale unor evenimente şi întîmplări. Între aceste semne ale trecutului, fotografia ocupă un loc aparte, forţa ei de expresie şi de transmitere directă a unei informaţii făcînd din ea o unealtă indispensabilă, mai ales în presa scrisă, fie ea tipărită sau online.  

De cîte ori nu am auzit, în ultimii ani, că „o imagine spune cît o mie de cuvinte“? Trecînd de convingerea iniţială a unora, la apariţia fotografiei, că ar fi capabilă să „fure“ sufletul oamenilor, am ajuns la arhive nesfîrşite de poze, stocate pe hard-uri şi stick-uri de memorie. Obişnuinţa de a ne trece ochii peste imagini felurite ne-a determinat şi senzaţia că le putem şi stăpîni, şi chiar produce noi înşine.  

În epoca vitezei, a Internetului şi a smartphone-urilor, cînd (aproape) oricine se poate considera fotograf – sau scriitor, sau jurnalist –, dosarul de faţă a pornit ca o explorare a lumii fotojurnalismului, fiind o încercare de cunoaştere şi recunoaştere a celor care mai practică meseria de fotoreporter cu onestitate, responsabilitate şi dedicare.  

Interviurile şi textele celor din dosar sînt strîns legate cu firul roşu al cîtorva convingeri şi idei care se regăsesc la toţi, începînd cu cea conform căreia un fotojurnalist este în aceeaşi măsură fotograf şi jurnalist, astfel că normele legate de redarea fidelă a realităţii pe care o captează cu aparatele foto sînt nu doar stricte, ci şi obligatoriu de urmat.

„Nu vreau ca oamenii să-şi facă griji pentru mine, ci pentru oamenii din fotografiile mele“, spunea fotojurnalistul de război James Nachtwey. Fie că vorbim despre fotografia documentară, cea de război sau din zone de conflict, de imagini din natură, de momente din viaţa de zi cu zi sau de portrete, fotojurnalistul trebuie să-şi asume alegerea făcută în momentul în care apasă butonul, avînd în minte, în fiecare clipă, că îndeplineşte un rol de mesager. 

Viitorul fotojurnalismului în forma actuală este incert, dar nu neapărat negru. Cel mai probabil, în timp, acesta se va adapta oamenilor şi tehnologiei, reintegrîndu-se în viaţa noastră, poate cu o faţă nouă. Pînă atunci, nu putem decît să visăm, asemeni fotojurnalistului american de origine germană Alfred Eisenstaedt, că „într-o zi, pasul dintre minte şi deget nu va mai fi necesar“ şi că vom putea face fotografii doar clipind din ochi. (Patricia Mihail)

Ilustraţie de Ion BARBU