În urmă cu 10 ani, într-un obscur Internet café de cartier, un prieten care pe vremea aceea înţelegea mai bine decît mine la ce foloseşte Internetul mă ajuta să-mi fac o căsuţă de e-mail. Adresa de atunci a rămas pînă în ziua de astăzi principala mea adresă de e-mail (în total am cinci, toate cu aceeaşi parolă. Lol, ca să zic aşa...). Mi-amintesc că, în momentul în care prietenul respectiv îmi completa formularul de înscriere de pe Yahoo (şi s-a întors cu spatele cînd a trebuit să tastez parola), m-a uimit faptul că vor să ştie atît de puţine lucruri despre mine – „Nu trebuie să dau adresa mea de acasă?“, „Nu le las nici un număr de telefon, în caz că se întîmplă ceva?“, „Pot chiar să dau un alt nume şi să mă prefac că sînt altcineva?!“. Obişnuită cu un sistem birocratic în care am fost învăţaţi că Formularul (indiferent de natura lui) e sfînt, că, dacă îl completezi greşit, pot să apară tot soiul de complicaţii şi că datele personale trebuie să fie cît mai exacte, iniţial treaba cu e-mail-ul mi s-a părut una neserioasă. De altfel, acea adresă a apărut din dorinţa de a fi în trend (aşa cum mi-am făcut Oracol într-a VI-a, pentru că aveau toate fetele din clasă), fără să ştiu că-mi va schimba definitiv viaţa.

De atunci, am început să apreciez treptat avantajele e-mail-ului (iar după 10 ani, dacă nu-l verific într-o zi, seara adorm cu senzaţia că am ratat ceva extrem de important, care mă priveşte în mod direct, poate chiar şansa vieţii mele), însă am preferat ca prezenţa mea pe Internet să fie una cît mai discretă. Cred că strictul comunicării de care avem nevoie se poate reduce la e-mail, iar, în mare parte, celelalte aplicaţii de acest gen nu sînt decît nişte fiţe pentru oameni nevorbiţi. În rarele momente cînd lucrez la computer şi, în acelaşi timp, sînt online pe Messenger am jenanta senzaţie că îmi fac nevoile într-o toaletă publică cu uşa larg deschisă. E într-un fel vorba despre o chestiune de pudoare, din cauza faptului că nu fac nici un fel de diferenţă între eul meu din viaţa reală şi eul meu virtual. Astfel, transfer regulile personale ale intimităţii acelei „persoane“ care mă reprezintă pe Internet (ca să nu fiu ipocrită trebuie să recunosc că în jocuri îmi creez avataruri masculine, doar din cauza misoginismului comunităţii virtuale de bărbaţi şi pentru că sînt acolo ca să joc, nu ca să fiu agăţată cu „dă-mi şi mie id, pls“).

Cele cîteva încercări de a avea un blog, unul dintre ele chiar pe un site care îmi asigura din start trafic, au eşuat lamentabil. Unul dintre motive a fost ideea preconcepută că blog-ul este jurnalul secret al acelei fete de liceu, care a decis să-l aibă secret nu pentru că şi-ar dori într-adevăr un prieten imaginar căruia să-i împărtăşească gînduri şi sentimente dintre cele mai intime, ci pentru că nutreşte speranţa că, într-o bună zi, jurnalul va fi găsit şi citit de toată lumea. Ulterior, mi-am dat seama că blog-ul poate fi o bună modalitate de autopromovare şi de a te face cunoscut, însă seamănă cu acea „jucărie“ inventată prin anii ’90, puiul virtual (şi care îi învăţa pe copiii asiatici să fie responsabili): dacă nu-l „hrăneşti“, moare. Pe de altă parte, dacă blogg-ul este o prelungire a eului tău real, căruia vrei să-i creezi o vizibilitate pe Internet, devine frustrant să primeşti feedback şi comentarii din partea unor nickname-uri care, de cele mai multe ori, nu fac altceva decît să-ţi numere greşelile de ortografie. Iar dacă blog-ul aparţine unui eu virtual, nu prea pricep care-i clue-ul, dacă chiar faci o treabă bună – să se chinuie unii să-ţi ghicească adevărata identitate, ca în cazul lui LuciaT?


Aparent, Facebook este de departe una dintre cele mai sincere modalităţi de a exista pe Internet, fără să te depărtezi prea mult de propriul eu şi fără să-ţi mai pierzi vremea clonîndu-te şi dedublîndu-te. Sînt oameni reali, cu poze reale, care te invită de cele mai multe ori la evenimente reale. Ai şansa de a-ţi face rapid contacte, de a da de urma unor mai vechi prieteni pe care altfel n-ai mai ştii de unde să-i iei sau de a-ţi găsi noi colaboratori pentru un proiect. Iniţial, nu mi-am făcut un cont pe Facebook din lene, apoi şi aici au apărut chestiuni de principiu. E ca şi cum te-ai pune de unul singur la gazeta de perete. Şi cu ce-ţi poţi umple „peretele“ de pe Facebook dacă eşti jurnalist, de pildă? Cu articolele tale, cu lansările tale, cu micile tale preocupări şi hobby-uri care, de fapt, nu interesează pe nimeni, cu ce-ţi place şi ce nu-ţi place. Ca s-o fac pe chibiţul virtual, intru frecvent pe conturile de Facebook ale altora, atunci cînd mi se dă voie. Au sute de „prieteni“ pe care nu-i vor cunoaşte niciodată, aparent au o viaţa socială de invidiat, „participă“ cu un singur click la tot soiul de chestii cool la care, în realitate, nu se duc niciodată. Apoi, îi caut pe foştii mei colegi de şcoală şi mă înspăimînt: găsesc poze de la nuntă şi din Antalya, descopăr că nu mai avem nimic în comun, că au peste 30 de ani şi că s-au îngrăşat, că timpul trece pe Facebook la fel ca în realitate, de cele mai multe ori inutil. Facebook-ul e un soi de Pagini aurii cu oameni, doar că firmele măcar prestează servicii.