început de poveste

Harish are 49 de ani, o şcoală de yoga în Mysore, multă răbdare, iar cînd nu are grijă de occidentalii veniţi acolo pentru cursuri, iese-n prag şi cîntă la flaut. Pare să n-aibă nici o apăsare şi că se bucură de tot timpul din lume. Îl vezi smotocind o pisică jigărită pripăşită pe lîngă şcoală, vorbind cu bucătarul, Kumar, sau stînd de vorbă cu cine se mai nimereşte să lenevească la cafeneaua din spate, după cursurile de astanga, hata, pranayama sau de sanscrită. E discret şi, fiind peste tot, parcă nu-l vezi nicăieri. Nu conduce, e prea leneş pentru aşa ceva. Stă în stînga şoferului, aţipeşte şi se trezeşte brusc, fredonînd. E prietenos, n-ai probleme să comunici cu el şi, agricultor de cînd se ştie, iubeşte pomii, plantele, fructele, tot ce iese din pămînt.  

Una dintre marile lui plăceri este să primească oaspeţi la fermă şi să le vorbească despre planul lui, cu care e gata să meargă pînă la capăt, sfidînd scepticii şi ignorînd chiar rezervele propriei soţii, mai deloc interesată să finanţeze muncile cîmpului. Şi acum vine partea în care se freacă palme şi încep să sclipească ochi: mai pe faţă, mai pe furiş, Harish investeşte în ferma asta de lîngă un sat prăpădit, la kilometri buni de Mysore, crezînd orbeşte că în doi-trei ani acolo vor veni oameni să facă yoga, să se implice în agricultura sănătoasă şi să mănînce din ce cresc cu mîinile lor. Să stea izolaţi, să-şi atîrne hamacele sub cocotieri, să vadă cum se coace papaya, să citească din bătrînii înţelepţi  şi să se trezească după cîntatul cocoşilor, gata pentru primele asane. 

Ne-a invitat să ne arate locul şi să ne povestească de toată nebunia lui cu ferma organică şi cu ashramul, chiar cu cîteva zile înainte să zbor înapoi spre România, după două luni petrecute în sudul Indiei. În mijlocul cîmpului năpădit de arbuşti şi de ierburi aspre, ne-a explicat pe-ndelete, cu mîndrie de stăpîn, ce, cum şi unde vrea să construiască: yoga-shala lîngă intrare, pe partea dreaptă a aleii, exact lîngă statuia lui Patanjali (nu era încă nici o statuie!). Mai departe, o cafenea-restaurant unde se va găti numai cu ce creşte pe plantaţie, plus ouă de la găinile care deja se foiau printre bananierii pitici; un spaţiu pentru treburi artistice – vag conturat, arta e vastă! –, o bibliotecă şi un bazin pentru irigat, convertibil, la o adică, în piscină. (Oricît ar fi ei de yoghini, se mai şi plictisesc şi pleacă – s-a scuzat Harish. Ştie el ce ştie.) 

Răsfirate printre portocali, arbuşti de mango, ciku şi papaya vor fi căbănuţele. Ridicase deja una, după un model tipic pentru Kerala, dar stîlpii de bambus nu rezistaseră valurilor de termite şi toată şandramaua era strîmbă, roasă, mîncată, iar acum ciuruită de-a dreptul de razele soarelui. Nu-i nimic, Harish ne-a deschis uşa – o împletitură de frunze de palmier trebuie să fi fost – şi ne-a făcut turul de onoare. Cînd am văzut baia, cu tot ce-i trebuie (nu, cada cu labe de leu n-a fost primul lucru la care s-a gîndit, dar există duş), oglindă inclusiv, bonus o orbitoare cascadă de flori roşii, coborîtă pe unul dintre pereţi, am simţit că-mi creşte pulsul. Ce conta că n-avea tavan – nici nu fusese proiectată cu tavan – şi că tot ce era verde şi cu sevă irupea acolo, oricît beton să fi turnat! Cred că nici frica de scorpioni nu m-ar fi oprit din elanul ăla edenic, de hipioată întîrziată într-un sezon nesperat. Rămăsese şi o rogojină într-una dintre camere... 

Înapoi pe traseu, Harish se apropie de momentul lui de glorie, un moment pentru care l-am declarat automat şi din toată inima eroul meu la campionatul de „vise, tată, vise“, cum ar spune bunicul, tot inginer agricultor. Mergînd noi pe alee, mai vorbind, mai tăcînd, mai pipăind o lămîie verde, la un moment dat Harish ne face atenţi şi ne arată pe o pîrloagă un rond ridicat, cam ca baza unui trunchi de con, împrejmuit cu dale. Acolo va sta statuia lui Ganeşa, simpaticul zeu elefant – ne-a spus cu un zîmbet cît toată faţa şi, pînă să se cocoaţe Ganeşa pe soclu, s-a aşezat el, să-şi contemple mai bine viziunea. „Ganeşa va fi primul lucru pe care-l vor vedea, de la intrare, în capătul aleii. Ganeşa, the remover of obstacles!“ 

Mîinile lui Harish, odihnindu-se hotărîte pe genunchi, omul ăsta somnoros şi vesel, el însuşi un fel de Ganeşa în blugi, bonom şi ars de soare, înconjurat de smochini, de curmali şi de restul fanteziilor sale arboricole – crescute din pămîntul uscat, roşu – mi-au rămas într-un colţ de creier de unde n-aş vrea să coboare niciodată. „L-am scris“ în jurnal şi, fără să fi fost apropiaţi, am vorbit mai apoi despre el, cînd m-au întrebat prietenii cum a fost în India. În caiet am zis aşa: „A fost prima dată cînd am văzut cum creşte un papaya şi cum arată un avocado pe creangă, cashew-nuts şi drum-stcks în arbuştii lor. Şi locul şi proiectul lui Harish mi-au lăsat ceva bun pe dinăuntru, inclusiv o imagine din viitor, în care eu o să stau sub un smochin, lîngă statuia lui Ganeşa şi o să scriu în continuare în caietul ăsta, sau într-un caiet care să-l continue pe ăsta.“  „Vise, tată, vise“ – vorba aceluiaşi bunic, mai ales citite la distanţă, din Bucureşti. 

Harish primeşte oameni la fermă în fiecare weekend, probabil. Se gîndeşte că unii s-ar putea întoarce, că poate cu alţii ar putea lucra. O fi idealist, dar nu naiv şi nu cu capul în nori. Să împarţi un plan şi entuziasmul tău cu altcineva e, cu toate astea, unul dintre lucrurile care m-au mişcat, în sensul solar al cuvîntului, dintotdeauna. La fel, să împărtăşeşti efortul de a construi, strădania crîncenă care vine odată cu încăpăţînarea de a scoate din nimic ceva, singur, de capul tău, m-au răvăşit de fiecare dată. De-asta aş citi fără să clipesc mii de pagini din jurnalele scriitorilor care povestesc despre cît de greu e să scrii. Şi de-asta m-aş uita pînă la uscarea retinei la documentare despre balerine, despre artişti niciodată mulţumiţi, despre matematicieni în transă şi alte poveşti frămîntate, demult topite de americani în brand de ţară, în toată pop-cultura şi în filozofia yes, we can! (la care strîmb din nas). De-asta plîng la filme despre eşecuri – Blue Valentine m-a făcut praf, am plîns cu spasme şi munţi de şerveţele –, mă topesc idealiştii incompatibili cu dominantele (fie ele de stil de viaţă, valori, comme-il-faut-uri etc.) şi mă blochează complet situaţiile care cer complezenţă.   

Da, fac şi eu parte din clubul emotivilor (şi al impresionabililor) anonimi. N-am rezistat niciodată în faţa unui cadou stîngaci, în faţa fîstîciţilor sinceri, a bunicilor stingheri în vizită la nepoţii crescuţi mari, sau în faţa entuziaştilor care trag aer în piept şi se-aruncă în gol. Nu ştiu prea multe despre mecanismul emoţiilor care ne fac uneori să dăm ca Ieremia cu oiştea-n gard, alteori să ne scurgem pe podea, ca eroii lui Disney după un baros în cap. De un lucru sînt sigură: chiar în eşecuri să le văd, urmele unui om şi numai ale acelui om mă fac să mă simt, măcar pentru cîteva clipe,  cea mai emoţionată fată din lume. Ca la prima întîlnire!

 

Alina Purcaru este jurnalistă.