- argument -
 
Şcoala noastră generală avea două intrări: cea a profesorilor şi cea a elevilor. Intrarea „oficială“ avea o uşă înaltă cu grilaj şi era oarecum intimidantă pentru noi, copiii. Nu ni se dădea voie să pătrundem pe acolo în şcoală, iar uşa era păzită cu străşnicie de elevul de serviciu. Dincolo de uşă era un mic hol întunecos cu trepte din marmură, acoperite cu o mochetă vernil. În anii comunismului, pe pereţii holului puteai vedea două steaguri – tricolorul şi steagul partidului –, precum şi fotografii înrămate cu pionieri fruntaşi din diferite generaţii. În 1990, s-au scos toate aceste elemente „decorative“, iar pereţii au rămas goi şi reci ca ai unei peşteri. 
 
Vreme de opt ani, cît am învăţat în şcoala aceea, n-am folosit intrarea profesorilor decît de vreo cinci sau şase ori, la diverse ocazii festive. În afară de profi, pe aici se mai perindau părinţii noştri sau „oaspeţii“ şcolii. Intrarea elevilor se făcea printr-o micuţă curte laterală unde, pe timpuri, se ţinea „careul“ şi se cînta imnul înainte de prima oră. Era o uşă pur şi simplu, fără hol, mochetă sau fotografii pe pereţi, care dădea direct în inima şcolii.  
 
Acum ceva timp, am fost pe la şcoală şi am intrat pe intrarea profesorilor, căci era dreptul meu, ca adult. Holul era la fel de întunecos, însă pereţii acoperiţi cu desene ale copiilor din clasele mici îi dădeau un aer prietenos. Chiar şi aşa, am avut sentimentul acela stingher pe care îl ai într-un loc în care n-ar fi trebuit să fii, pentru că accesul îţi este interzis. Am conştientizat faptul că noi şi profesorii noştri făceam parte din două triburi diferite şi nu trebuia să ne amestecăm unii cu ceilalţi, chiar dacă împărţeam aceeaşi instituţie, aceeaşi „casă“. 
 
Cei mai mulţi dintre elevii care şi-au exprimat opinia în acest dosar cu privire la cum ar trebui să fie profesorul ideal au spus: „să se poarte cu noi ca şi cu un egal“. Într-o societate în care toţi se trag de şireturi cu toţi, a devenit o provocare să-ţi păstrezi o autoritate. Însă elevii văd acest „egal“ al lor într-un sens pozitiv. 
 
În ultimul an, datorită unui proiect în care am fost implicată, am vizitat multe şcoli care semănau mai mult sau mai puţin cu şcoala mea generală. În unele dintre ele, am observat că existau intrări oficiale şi intrări separate pentru elevi. Am cunoscut şi mulţi profesori, în special de limba şi literatura română. Profesori deschişi, dedicaţi, implicaţi, care vor să schimbe ceva „în sistem“, însă de multe ori se simt neputincioşi, ca nişte rotiţe înţepenite. Se vorbeşte despre „sistem“ ca despre o uriaşă structură dintr-o galaxie îndepărtată care coordonează activităţile celor de aici. Uităm că, de fapt, „sistemul“ e alcătuit din oameni. Nu doar din profesori, dar şi din elevi, chiar şi din părinţii cu copii şcolari. Ceva, undeva, nu funcţionează cum trebuie. La nivel de matrice, respectiv „la clasă“, lucrurile par de multe ori să meargă bine.
 
Ilustraţie realizată de Ion BARBU