Parcă vedeam tunelul, fiecare pas al lor îmi dădea fiori și respiram sacadat, gîndindu-mă dacă îmi va fi dat vreodată să trăiesc o asemenea aventură. În mintea mea, tunelul era lung, nu i se putea vedea capătul, nu foarte lat, cu partea de sus semicirculară, cu pereți din pietre prismatice, alungite, așezate regulat, pe care jucau umbrele celor care înaintau precaut, umbre inconsistente și haotic redate de flacăra torțelor. Se numeau Ursu, Lucia, Maria, Dan, Victor, Ionel nu era cu ei, iar Tic avea drumul lui, la lumină, departe de capcanele tunelului, vechi, dar încă foarte periculoase, exact așa cum le descrisese bi-vel logofătul Cristache Zogreanu în documentul lui secret, descoperit de cireșari. Foarte probabil că Cireșarii și fata în alb din Castelul celor două cruci, cu motanul ei Philippe, nu mai înseamnă nimic pentru copiii de azi, și nu spun asta neapărat nostalgic. Constat. Și poate entuziasmul cu care mai tîrziu am receptat trilogia Stăpînul inelelor se datorează tot acelui tunel al cireșarilor. Dacă prin peregrinările mele montane i-aș descoperi intrarea secretă, cred că nu aș fi foarte mirat…

După tunelul cireșarilor a urmat tunelul real care mi-a completat atracția pentru mister, explorare, emoție, un tunel modest ca dimensiuni, dar care compensa prin poveștile care îl înconjurau. Eram în clasa a IV-a cînd am mers pentru prima dată, cu un grup de băieți ceva mai mari, să explorăm tunelul de pe Cetatea Devei. Nu mai lung de vreo treizeci de metri, avea o extensie întunecată spre care nu ne uitam cînd traversam tunelul în fugă, speriați de ceea ce s-ar fi putut ascunde în acel spațiu nedefinit, întinzîndu-se spre centrul pilonului de bazalt care, geologic, stabilizează Dealul Cetății. Acea extensie ne interesa, auziserăm că de acolo începe un alt tunel, care duce pînă la Castelul Corvinilor de la Hunedoara, era fantastic, un tunel al cireșarilor chiar în orașul unde mă mutasem de curînd, douăzeci de kilometri de tunel de explorat, și nemții l-au transformat în depozit de muniții, mă asigura doct un alt puști, deja vizualizam niște schelete de nemți, cu craniile acoperite de celebrele căști turtite pe care le știam din filme. Aveam cu noi torțe meșterite din cutii de conserve bătute cu cîte un cui în vîrful unui băț și în care așteptau să le fie dat foc cîrpe îmbibate în petrol lampant.

Dacă mă auzi strigînd, o iei la fugă fără să te uiți înapoi, înseamnă că m-a mușcat vipera, mi-a spus serios șeful ad-hoc al grupului, protector și important. Erau vipere pe Dealul Cetății, mai sînt și acum. Am intrat în tunel pe de o parte curios și emoționat, pe de alta gata să o rup la fugă dacă șeful era mușcat de vreo viperă. Torțele aruncau o lumină chioară, ne împiedicam de pietre, galeria laterală se deschidea boltită, asemenea intrării într-o peșteră, ne așteptam la încăperi fabuloase, priveam pe jos terorizați de existența unui posibil ghem colcăind de vipere. Ne simțeam însă curajoși pentru că îi sfidam pe cei care țineau ascunsă adevărata destinație a tunelului, de ce n-ar fi dus la Castelul Corvinilor, căci și cel al cireșarilor ducea la castelul fetei în alb, care și-ar fi putut găsi perfect locul printre arcade gotice, de ce nu s-ar fi ascuns acolo nemții, era logic, unde să te ascunzi dacă nu într-un tunel…?

Torțele s-au stins nu mult după ce am descoperit că sala boltită ia sfîrșit destul de repede cu o ușă masivă de fier, ruginită, închisă cu lacăt.

Dincolo de acea ușă metalică nu am trecut totuși niciodată.

Alexandru Gruian este jurnalist și manager cultural.

Foto: wikimedia commons