Ce ne-am face fără certitudini și fără gîlcevile – rodnice, uneori – iscate de ele? Cum am mai dezbate? Pe ce ne-am mai certa? Căci nu în zadar vorbea Kant despre „cearta” gusturilor – ca „certitudini” subiective, care „nu se discută, dar se dispută” – și nu fără temei observa Wittgenstein că „Unde se întîlnesc cu adevărat două principii care nu pot fi reconciliate, acolo fiecare om îl declară pe celălalt nebun și eretic.” (Despre certitudine). „Certitudine” și „ceartă” au, în latină, un ce comun, o natură bătăioasă: certo înseamnă și „cert”, „sigur”, dar și „luptă”, „dispută”, „dezbatere”. Greaca veche oferă pentru „certitudine” doi termeni mai puțin pugnace: asfáleia – „care nu alunecă, stabil, ferm, cert” (opus lui sfalerós – „nesigur, lunecos, înșelător”) – și bebaiótes – „stabilitate, siguranță, certitudine” (din bébaios – „teren ferm, solid, pe care se poate merge”).

 „Singurul lucru cert este că nimic nu e sigur” spunea Pliniu cel Bătrîn în Naturalis Historia. Unica certitudine a lui Descartes era că se îndoiește de orice („mă îndoiesc, deci cuget…”). Pentru Wittgenstein, „O îndoială fără sfîrșit nici măcar nu mai este o îndoială.” (Despre certitudine). Fiecare dintre aceste afirmații se autoanulează, în cele din urmă. La asemenea remarcabile fundături logice au ajuns și Socrate, cu faimosul „singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”, și cretanul Epimenide, care spunea că „toți cretanii sînt mincinoși”, și mulți alții. Logica nu ne ajută întotdeauna în încercarea de a extrage definiții ultime. Eliberate, într-o primă instanță, de rigorile logicii, dar nu și de scrutinul rațiunii, sînt, după Johannes Volkelt, certitudinile pre-logice ale conștiinței (eul subiectiv) și certitudinile intuitive post-logice (certitudini neverificabile „despre lume și Dumnezeu”). Considerînd că există deopotrivă argumente pro și contra oricărei aserțiuni, scepticismul definește certitudinile ca pe iluzii persistente și întrevede ca unică soluție suspendarea neputincioasei judecăți. Marcel Boll descrie certitudinea prozaic, cu severitate matematică: o simplă „varietate a genului aleatoriu”, o gradație pe scara aleatoriului, de la „imposibil“, via „posibil“, „probabil“, pînă la „cert“ (Les certitudes du hasard).

Dar vastele dezbateri logic-epistemologice despre certitudine pălesc în fața micilor (in)certitudini din viața de zi cu zi: „Știu că sînt sănătos, dar dacă sînt bolnav?”, „Știu că partenerul meu mă iubește, dar dacă mă înșel?”, „Știu că binele învinge, dar dacă…” ș.a.m.d. Acest „știu”, a cărui utilizare (abuzivă, necritică, s-ar putea argumenta) i-ar scoate din minți pe Wittgenstein, pe G.E. Moore și pe mulți alți filozofi analitici, reprezintă, pe alt palier, „certitudinea” care îi ajută pe ceilalți muritori să nu își piardă mințile.

În orice caz, dilema noastră nu este „certitudine sau dubiu”. Preferăm să distingem între îndoiala uzurpatoare, care dezbină și zădărnicește, și dubiul reflexivității, însoțitor al minților alerte și căutătoare; între certitudinea oarbă, nedilematică, ce evacuează orice întrebare, și certitudinea ca teren ferm (bébaios) de pe care dubiul benign, buna reflexivitate pot să își ia zborul.