În vremuri de criză, finalul de an nu mai este de mult un prilej de bilanţ, cu bune şi cu rele, decît poate pentru angajaţii multinaţionalelor care primesc sarcina de a trage linie. Aşadar, noi, cei de la redacţia Dilema veche, am încercat să găsim răspunsuri la întrebări mai "umane", cum ar fi de pildă: La ce am rîs şi la ce am plîns în 2011?.(A.P.)

● M-am bucurat primăvara, cînd a apărut pe piaţă sparanghelul alb, şi toamna, cînd au început să se găsească rodii. M-am întristat tot primăvara, cînd n-a mai fost sezon de sparanghel, şi, din nou, toamna, cînd rodiile s-au scumpit, pentru ca mai apoi să dispară. Am rîs la început şi am plîns la sfîrşit. Cum altfel? Amicul Dejun 

● Am plîns cam mult anul acesta. Nici n-am terminat bine de plîns după Alex.Leo Şerban, că am rămas şi fără Mircea Horia Simionescu, şi fără M. Ivănescu, iar de curînd şi fără Alex Tocilescu. Pentru mine, nici filmul, nici literatura, nici teatrul nu vor mai fi la fel. Am încercat să mai uit de aceste despărţiri ducîndu-mă pe la festivalurile mele favorite: la Sighişoara m-am bîţîit pe blues-ul lui Roberto Morbioli, la Gărîna am dansat pe bassul lui Avishai Cohen, la TIFF am văzut cu nod în gît filmul Nader and Simin. A Separation (r. Asghar Farhadi), la SONORO l-am descoperit pe compozitorul Artur Avanesov, la FILB am ascultat scriitori din toată Europa citind din cărţile lor încă netraduse, la concertul lui Pat Metheny am pus mîna şi era cît pe ce să şi păstrez una din penele lui, la Elvis Costello am aplaudat cît de tare am putut, să nu se simtă că sala era aproape goală... Altfel, în anul în care Pink Floyd au lansat Immersion Box Set cu toate albumele remasterizate, plus live-uri, remixuri, cîntece needitate, acustice şi rarităţi, am citit un excelent roman – Pink Floyd în roşu de Michele Mari, traducere de Cerasela Barbone, Editura Polirom – de a cărei minunăţie din păcate numai obsedaţii acestei trupe pot depune mărturie. A, şi am lansat la noua librărie Bastilia antologia Primul meu porno (Editura ART), cea mai amuzantă carte românească a anului. Marius CHIVU  

● Niciodată toamna nu mi-a adus atîtea pierderi de prieteni; i-am plîns pe dinăuntru, incapabil de stoicism; cu tot ce mi-a mai rămas din produsul glandelor lacrimale, am rîs ca de obicei de mine în primul rînd, pentru cît de stîngaci sînt în evitarea patetismului. Radu COSAŞU 

● Dacă e vorba despre rîs, anul trecut am rîs cu două programe americane – căutaţi-le pe net, le veţi găsi şi legal, şi mai puţin legal. Unul de ştiri false – Onion News Network. Ţin minte episodul în care era un breaking news cu preşedintele Obama cel adevărat, găsit într-o pivniţă. Se pare că fusese răpit imediat după jurămînt şi înlocuit cu un impostor. Ceea ce explică multe, trebuie să recunoaşteţi. Iar al doilea este un serial documentar care se numeşte Penn & Teller: Bullshit! şi analizează diverse teme dintr-o perspectivă libertariană, dar foarte haioasă.

Dacă e vorba despre plîns, cred că mi-au dat nişte lacrimi citind cartea lui Llosa – Visul celtului. Şi m-au apucat nişte draci enormi citind ultimul Houellebecq – Harta şi teritoriul. Pe scurt, în 2011, cei doi scriitori preferaţi ai mei şi încă în viaţă au fost la poluri opuse. Llosa a produs unul dintre cele mai bune romane ale sale (şi nu e uşor). Houellebecq a produs o mizerie de carte, cu personaje tîmpite (între care chiar el însuşi). Cristian GHINEA 

● Anul 2011, culminînd cu ziua de 21 mai, a pus România mediatică sub semnul apocalipsei. Într-un sens ilar. La noi nu s-a întîmplat nici o catastrofă. Alţii n-au fost atît de norocoşi. Strecurate printre ştirile mondene (care au declanşat involuntare hohote de rîs), am primit cu emoţie ştirile cutremurelor din Japonia şi Noua Zeelandă. Apoi am aflat de cel din Turcia. A urmat stupefiantul atentat din Oslo. Cu cîteva luni înainte, avusese loc cel din Moscova. Acum, aproape de finele anului, a mai fost unul. În Liege. Toate s-au iţit de-a lungul anului nostru „catastrofic“, printre ştirile noastre cu vedete înşelate de ţigănci ghicitoare sau votarea unor pseudolegi ca cea privind eutanasierea cîinilor vagabonzi (şi scandalul de mahala care i-a urmat). Şi, pentru că vorbim de legi, ce e drept, la noi nu s-a petrecut nici o catastrofă. Dar avem o nouă lege a învăţămîntului şi încă o reformă a sănătăţii. În rest, sîntem bine mersi. Stela GIURGEANU 

● La noi, rareori, rîsul e rîs tot aşa cum, rareori, plînsul e plîns, cînd ne referim la evenimente publice. De cele mai multe ori, rîsul şi plînsul se amestecă. Cam aşa o senzaţie am avut eu văzînd astă-toamnă cum o seamă de jurnalişti, analişti şi chiar politicieni, chipurile serioşi, s-au pornit a întoarce pe toate feţele, într-o serie de emisiuni televizate, o posibilă venire a prinţului Charles pe tronul României. Am mai scris despre asta, dar continui să cred că o temă mai ridicolă nici că se putea. În pomenitele emisiuni s-a ajuns pînă la ideea că însuşi preşedintele Traian Băsescu ar fi cel care trage sforile, aşa încît să-l poată lăsa urmaş la conducerea ţării pe fiul Elisabetei a II-a a Marii Britanii. Păi, ca să fie tacîmul complet, zic eu, de ce nu l-ar şi însura cu fiica sa cea mică, după ce-l va fi despărţit de Camilla şi-l va fi pus naş pe Barack Obama, numai aşa, ca să vezi atunci axa Washington-Londra-Bucureşti. Culmea e că „subiectul“ inventat de români a fost preluat şi de tabloidul britanic Daily Mirror. Andrei MANOLESCU 

● În 2011 am învăţat ce înseamnă blazarea. Criza economică – acesta e cuvîntul-cheie de cîţiva ani încoace – s-a întins insidios în toate colţişoarele vieţii cotidiene. Criza e acum de toate felurile: „a culturii“, „a educaţiei“, „a gîndirii“, „de leadership“, „de ospătari şi de frizeri competenţi“, „a stîngii“, dar şi „a dreptei“, ca să nu mai vorbim de „criza de alimente“ din ţările sărace, de „criza de hidrocarburi“ care ameninţă statele dezvoltate sau de crizele de nervi prin care trec de fiecare dată cînd constat că iar nu mi-a fost virat salariul. Am învăţat să le înţeleg pe toate şi să mă resemnez cu gîndul că nici n-am cum să le contracarez. Nu mai rîd şi nu mai plîng. Deci e bine. În 2012 s-ar putea să fiu chiar fericit. Matei MARTIN

● 2011 – desemnat de către ONU drept Anul Internaţional al Pădurilor, dar şi al Chimiei – a început binişor într-o zi de sîmbătă. În ianuarie, Dilema veche şi-a sărbătorit majoratul. Nici nu ne-am dezmeticit, că repede-repede a venit peste noi Primăvara Arabă. În martie m-am înfiorat la aflarea veştii despre tsunami-ul din Japonia. În aprilie, m-am alăturat celor două miliarde de oameni care au urmărit „nunta secolului“ – dintre Prinţul William, Duce de Edinburgh, şi Catherine Middleton. În iulie am fost şocată de tragedia din Norvegia, cauzată de atacul lui Anders Behring Breivik. Septembrie a fost luna unui Festival „Enescu“ aflat la ceas aniversar. În cel mai însorit început de octombrie, ne-am bucurat la prima ediţie a Festivalului Dilema veche, de la Alba Iulia.

Totuşi, privind în urmă, văd un an care a stat, parcă mai mult ca alţii, sub semnul morţii. Liz Taylor. Alex. Leo Şerban. Sidney Lumet. Osama bin Laden. Muammar Gaddafi. Peter Falk. Mircea Ivănescu. Amy Winehouse. Johnny Răducanu. Steve Jobs. Liviu Ciulei. Alexandru Tocilescu. Andrei Blaier. Kim Jong Il. Cesária Évora. Václav Havel. Şi atîţia alţii... Patricia MIHAIL 

● În 2011, dintr-un motiv sau altul, n-am prea fost pe nicăieri, nici măcar pînă la Ruse. Nu vreau să pară o dovadă de snobism sau de orice altceva, însă cred într-o viaţă itinerantă şi că orice călătorie, mai ales cele în locuri cît mai îndepărtate de casă, te destupă la cap şi te face pentru o vreme să priveşti lucrurile altfel. Dacă stai prea mult timp pe loc (cu toate că eşti în permanenţă „conectat“ şi ştii tot ce se întîmplă prin alte părţi, dar pînă la urmă who cares?), lumea ta se îngustează, iar reperele devin meschine şi se mută în vecinătate. Începi să te întrebi într-un mod stupid de ce naiba s-au certat Oana cu Pepe, te bucuri că ai parte şi la noi de un show „occidental“ precum Vocea României şi te enervezi că, la inaugurarea Arenei Naţionale, gazonul arată ca după război şi că „iar ne-am făcut de rîs“.

M-am bucurat cînd minimarketul de la colţul blocului a dat faliment, pentru că vînzătoarele erau ca pe vremea ailaltă şi dădeau ca rest gume de mestecat, m-am întristat cînd a murit bietul Costică, omul de serviciu care, chiar dacă era beţiv şi dormea în ghenă, era un personaj demn de luat în seamă, m-am bucurat din nou cînd s-a reabilitat termic blocul de vizavi şi lumea văzută pe geam s-a colorat dintr-odată, m-am întristat cînd au tăiat dudul în care mă căţăram cînd eram mică şi într-adevăr am zîmbit cînd am descoperit mesajul scris cu vopsea albă pe asfaltul de pe Calea Moşilor: „Zîmbeşte către colegii tăi de trotuar!“. Adina POPESCU 

● Am plîns la cutremurul din Japonia (cu tot ce i-a precedat şi urmat): a fost de-a dreptul inexplicabil, fără cuvinte, explicaţii/justificări.

Am plîns şi am rîs deopotrivă la Melancholia lui Lars von Trier – mai ales la prima lui parte, cea a nunţii ratate – filmul care mi-a marcat anul, şi nu numai.

Am rîs curat (dar fără mari profunzimi) la Midnight in Paris al lui Woody Allen: entertainment peste medie, cu celebrităţi şi întoarceri în timp... Iaromira POPOVICI 

● În 2011 am rîs şi mi s-a strîns inima la Melancholia lui Lars von Trier. Am citit pe nerăsuflate romanul lui Franzen, Libertate, şi autobiografia lui Andre Agassi, Open.

M-au emoţionat peste măsură călătoria literară la New York şi faptul că am ajuns în patria şampaniei franţuzeşti. Nu doar că am băut şampanie pe săturate, dar am experimentat lecturile en famille, un concept despre care nici nu ştiam că există. Imaginaţi-vă nişte oameni care se oferă să invite rude, prieteni, vecini şi să pregătescă o trataţie după, să fii într-o casă înconjurat de copii şi bunici, să citeşti şi autorul să discute apoi cu ei despre text, să le răspundă la întrebări.

Am pierdut un om drag şi încă nu m-am obişnuit cu gîndul. Am văzut din aer cei mai frumoşi şi mai copleşitori nori, în apropiere de Istanbul. Mi-am umplut sacul cu nuanţe de toamnă pe drumul care duce de la Şirnea spre Cheile Dîmbovicioarei, încît să-mi ajungă pînă la primăvară.

Am văzut documentarul Jiro visează la sushi (r: David Gelb) şi, chiar dacă n-am ajuns la Tokyo, am mîncat unul foarte bun la New York. Ana Maria SANDU 

● Am murit de rîs la Madrid (2011 a fost anul literaturii române în Spania) undeva pe Calle de Alcalá cu Adriana Babeţi. Mergeam noi aşa, eu îi povesteam cele mai crunte demenţe (literare) care îmi trecuseră recent prin cap, iar Adriana zicea ensimismada aha!, cînd am dat de o îngheţătărie fabuloasă şi Adriana a hotărît să facă cinste. Ne-am luat cîte-o triplă piramidă colorată, iar, la ieşire, din pricina supracornetului lucios, şefa amazoanelor a scăpat îngheţata. Eu, precipitată şi plină de remuşcări (căci, nu tăceam deloc, deşi aveam cea mai bună îngheţată din lume sub nas), am dat să scot şerveţele şi-am scăpat-o, previzibil, şi pe-a mea. Am amuţit amîndouă, apoi am izbucnit în rîs, cu vînzător cu tot, şi-am mai cerut un rînd.

Am plîns rău de tot pe 1 decembrie, cînd am aflat că a murit Leon Volovici, nu doar pentru că odată cu el a dispărut un mod de a îngloba dileme cu adevărat insolubile, dar şi pentru că, fără el, o anumită generozitate intelectuală şi un anume fel de bunătate omenească au dispărut (cel puţin din preajma mea) pentru totdeauna. Simona SORA 

● Pentru mine, eroul anului 2011 este Lukanikos, un cîine maidanez care participă (cot la cot şi bot la bot cu protestatarii) la manifestaţiile anti-austeritate de la Atena, lătrînd cu toată convingerea la forţele de ordine. Aris Messinis, un fotograf al Agenţiei France Presse, declara: „Mai sînt şi alţi cîini vagabonzi la manifestaţii, dar numai Lukanikos ia parte cu adevărat la ele. Nu cred să fi fost dresat. De fapt, nu ascultă niciodată de nimeni.“ Uneori, de la cinism (etimologic vorbind) pînă la civism e doar un salt. Dan STANCIU 

● Anul trecut am avut dificultăţi în a separa rîsu’ de plînsu’ în privinţa evenimentelor politice, sociale, economice şi eţetera din societatea noastră. Bunăoară, după ce ani la rînd o sumedenie de deştepţi au rîs şi au făcut miştouri fine de OTV şi DD, ne-am trezit că din prezicătorii şi vorbăreţii incontinenţi de tot felul care-şi făceau veacul la OTV a ieşit de-un partid care creşte în sondaje. E de rîs sau de plîns? Guvernul a avut de lucru cu criza şi, împins de la spate de FMI, a dres-o; acum ne propune să ne bucurăm că „n-am ajuns în situaţia Greciei“. Să ne bucurăm? Opoziţia şi-a făcut un fix din a-l da jos pe Băsescu, în rest înşiră vorbe goale, iar Victor Ponta reciclează puloverul ca recuzită revoluţionară. E de rîs sau de plîns? Presa tipărită a ajuns pe marginea prăpastiei: s-ar putea ca în curînd să dispară ziarele tipărite. Şi? Să ne bucurăm că am făcut saltul tehnologic direct la Internet, tablete, e-readers & co.? Sau să plîngem că „a patra putere în stat“ o să piară în bună măsură pe mîna ei? Şi altele...

Cred că asta va fi principala problemă/dilemă pentru 2012: cum să rîzi sănătos şi cum să plîngi zdravăn. Cum să faci ca plînsul să nu se mai amestece în treburile interne ale rîsului. Şi viţăvercea. Mircea VASILESCU 

● Am rîs cu gura pînă la urechi urmărind parada de pălării de la nunta regală. Dar eu rîd mai mereu cu gura pînă la urechi, aşa că ăsta nu-i un indiciu.

Mi-au dat lacrimile cînd am aflat că au murit Amy Winehouse şi Mircea Ivănescu (da, chiar în ordinea asta: eram la Gărîna şi veştile ajungeau acolo gata încurcate). Îmi dau lacrimile cînd mă gîndesc (de aceea încerc să nu) că 2012 e un an pe care îl încep fără Alex. Leo Şerban. Luiza VASILIU