În septembrie 2017 a apărut, sub egida Consiliului Europei, un raport intitulat Information Disorder: Toward an interdisciplinary framework for research and policy making. Autorii sînt ­Claire Wardle, cercetătoare la Harvard Kennedy School și directoarea organizației First Draft, care se ocupă de problemele mass-media în era digitală, și Hossein Derakhshan, unul dintre primii bloggeri iranieni, care a făcut șase ani de închisoare pentru activitatea sa pe web, apoi a emigrat în Canada. Ca orice raport serios, are de toate – de la precizări teoretice și conceptuale pînă la recomandări pentru companiile de tehnologie, guverne, societate civilă, organizații media. Din 2017 încoace, unele dintre recomandări au început să fie puse în practică. Dar și „situațiunea“ s-a complicat: s-ar părea că trăim într-un război comunicațional generalizat și haotic, asemănător bătăilor cu frișcă din comediile mute de-acum o sută de ani: plăcintele plesnesc pe toată lumea, din toate direcțiile, iar dacă te nimerești pe-acolo, simți nevoia să dai și tu.

„Minte-mă, dar minte-mă frumos“

Cei doi autori evită să folosească, în raport, termenul fake news, pentru că 1) îl consideră inadecvat pentru a descrie „complexitatea fenomenului de poluare informațională“ și 2) a fost preluat de unii politicieni, care îl utilizează pentru a eticheta organizațiile media care nu le convin (exemplul cel mai la îndemînă fiind Donald Trump, care spune despre CNN, New York Times și altele că produc „fake news“). E adevărat, între timp fake news a intrat în uzul comun, dar Claire Wardle și Hossein Derakhshan preferă „information disorder“ și o distincție fină între „mis-information“ (informație falsă, dar care nu provoacă daune), „dis-information“ (informație falsă răspîndită intenționat cu scopul de a provoca daune) și „mal-information“ (informație adevărată, a cărei manipulare poate provoca daune). Complicat, nu?

Complicația provine din faptul că oamenii – utilizatorii, cetățenii, consumatorii, cum vrem să le spunem – sînt, cu voie sau fără de voie, co-beligeranți. Și asta pentru că sistemul media de azi se bazează pe un „conținut emoțional“: rețelele sociale (și, pe urmele lor, celelalte canale de comunicare) mizează pe emoțiile oamenilor, pe dorința lor de a regăsi (și a împărtăși, a „da mai departe“) în mediul online credințele și convingerile și sentimentele lor. „Cînd cele mai multe rețele sociale sînt concepute pentru a «performa» în public prin likes, comentarii și shares, e ușor de înțeles de ce conținutul emoțional călătorește atît de repede și atît de departe, chiar dacă între timp asistăm la o explozie de organizații care se ocupă de fact-checking“, mai scriu autorii studiului.

Cu alte cuvinte, pentru un public foarte numeros, vremea jurnalismului „clasic“, care despărțea informația de opinie, pare să fi apus definitiv: e o cerere foarte mare de „informații ambalate în opinii și convingeri“, iar accesul generalizat la mediul digital a dat un nou impuls vechiului adagiu „Minte-mă, dar minte-mă frumos“. Oamenii se caută și se grupează online în comunități și triburi; în cele mai multe cazuri – pe Facebook, de pildă –, cei mai mulți tind să-i excludă din listă pe cei care au opinii sau convingeri diferite (prin „block“ sau „unfriend“). Și, încet-încet, își etalează armele și dansurile ritualice în fața „celorlalte triburi“, ba chiar mai scot limba unii la alții. Nu apasă totdeauna pe trăgaci, se „mulțumesc“ să stea în tranșee; doar că tranșeele au, acum, forme și trasee ciudate, în zigzag ori cu tot felul de meandre, pentru că peste tot și în toate direcțiile sînt „ceilalți“. Iar mediul online – în special rețelele sociale – încurajează răspîndirea și amplificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative. Pe care unii care știu unde să se poziționeze pe acest traseu le folosesc în favoarea/defavoarea altora: pentru Brexit, pentru a influența alegerile etc.

Miliarde de păreri pe zi

Plasat în miezul acestui război, jurnalismul „așa-cum-îl-știam“ se transformă. Au dispărut multe ziare și reviste pe hîrtie și-au rămas doar online și se tot caută, de ani buni încoace, un alt „model de business“ care să asigure finanțarea presei. Între timp, ceva-ceva s-a găsit: cititorii plătesc, benevol, pentru conținut – cum se întîmplă, de exemplu, la The Guardian ori, în România, la Recorder. Dar, dincolo de asta, meseria de jurnalist se transformă, vrînd-nevrînd. Jurnalistul – care știe cum se construiește o știre, știe să pună în context, să facă diverse conexiuni între fapte/evenimente, să analizeze și să sintetizeze și multe altele – devine un „producător de conținut“ printre alții: de la companii și firme de PR care umplu mediul digital cu texte și imagini făcute, vorba caragialiană, „cu enteres“ și pînă la cetățenii care „pun pe net“ un filmuleț cu un accident auto (preluat apoi de televiziuni și site-uri și „viralizat“), toată lumea „produce conținut“. Pe lîngă asta, mai produce și opinii: zilnic, apar „pe net“ miliarde de păreri despre orice ale unor cetățeni. E dreptul lor, desigur. Aveau păreri și înainte de „web 2.0“, dar nu prea aveau acces la locurile în care să și le exprime. De fapt, Walter Benjamin scria, în 1936, că ștergerea diferenței dintre autor și public e un proces mai vechi: „Totul a început cu coloana «scrisori către redacţie», pusă la dispoziţia cititorilor de către cotidiene, încît nu mai există aproape nici un european care, indiferent de meseria pe care o are, să nu găsească, în principiu, o ocazie de a povesti undeva experienţa lui profesională, de a-şi expune doleanţele, de a-şi publica un reportaj sau altceva asemănător. Aşadar, diferenţa dintre autor şi public este pe cale de a-şi pierde caracterul fundamental. […] În orice moment cititorul este gata să se transforme în scriitor. […] Competenţa literară nu se mai întemeiază pe o educaţie specializată, ci pe o mulţime de tehnici, şi devine astfel bun comun“ (Walter Benjamin, Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, notă biografică de Friedrich Podszus, Editura Univers, colecţia „Studii“, Bucureşti, 2000, p. 132-133). Are dreptate. Diferența – fundamentală – între „poșta redacției“ și lumea de azi constă în cantitatea enormă a „scrierilor“ produse de cititori și în rapiditatea cu care se răspîndesc. Dar mai e ceva: în cazul de față cantitatea nu „creează o nouă calitate“, cum credea Marx. Ci mai degrabă indistincție și confuzie. În aparenta democrație și în efectiva orizontalitate a mediului digital, opinia unui intelectual sau a unui expert sau a unui jurnalist experimentat cade pe același plan cu părerea unei vedete sau a unui ins oarecare. Criteriul de diferențiere? Strict cantitativ: reach-ul, audiența, viralizarea. Umberto Eco avertiza încă de la jumătatea anilor ’90, cînd Internetul abia ajunsese „la genunchiul broaștei“, că o problemă serioasă în mediul online va fi (între timp, este) „decimarea“: separarea lucrurilor bune de cele proaste; căci, zicea Eco, orice impostor își poate pune online cogitațiunile precare și le poate declara „filozofie“, plasîndu-le pe același plan cu scrierile filozofilor adevărați. Și tot el spunea, după 20 de ani, în 2015, că Internetul și rețelele sociale au adus o „invazie a imbecililor“, care altădată vorbeau doar la cîrciuma din sat.

În aceste condiții, în care ceea ce altădată se numea „public“ produce zilnic miliarde de păreri, poze și filmulețe despre orice (sintetizate în cuvîntul „content“, des folosit și în limba romgleză), meseria de jurnalist pare înghesuită din toate părțile. Dar să nu fim atît de sceptici. Jurnaliștii de meserie încă există și își fac treaba, iar cînd apar investigații complexe de tipul „Panama Papers“, cetățenii posesori de smartphone și cont pe Instagram și Facebook chiar reîncep să-i admire nițeluș, pentru că datorită lor înțeleg unde li se scurg banii. Doar că astfel de anchete sînt grele și rare. În viața de toate zilele, jurnaliștii sînt nevoiți să se adapteze acestui „haos emoțional“, să umble după click-uri și like-uri, să facă „știri“ din ce-a mai postat cutare vedetă sau cutare politician pe Facebook ș.a.m.d. Să țină cont, adică, de „cererea de pe piață“, care e bazată pe emoții și convingeri. Dar o bună parte din traficul diverselor publicații online depinde de Facebook și Google. Așa că, deocamdată, jurnaliștii care vor să-și păstreze standardele și calitatea trebuie să se strecoare printre toate acestea. Sau să plece din marile trusturi (e o tendință tot mai accentuată în ultimii ani, inclusiv la noi) și să-și găsească o nișă de public dispusă să plătească pentru ce citește.

Deocamdată, trăim, după părerea mea, niște ani complicați și suciți, cu schimbări prea multe și prea rapide față de capacitatea noastră de „digestie“. „Information Disorder“ sau mai popularul fake news sînt doar denumiri de suprafață ale unor fenomene profunde, care afectează viețile indivizilor și ale societății. Și generează – prin intensitatea și viteza lor – emoții puternice și haotice la nivel colectiv, „revărsate“ pe Facebook și pe alte rețele. O bună vreme, tot așa va fi. Poate mai tîrziu, după „era Facebook“ (care stă pe o bulă de miliarde, deja prea mare pentru ce/cît face), să fie altfel. Nu știu dacă va fi mai bine sau mai rău. Om muri și-om vedea.

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere. Cea mai recentă carte publicată este Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.