Dezordine informațională sau haos emoțional?

Publicat în Dilema Veche nr. 803 din 11-17 iulie 2019
În Europa reizbucneşte războiul ideologic jpeg

În septembrie 2017 a apărut, sub egida Consiliului Europei, un raport intitulat Information Disorder: Toward an interdisciplinary framework for research and policy making. Autorii sînt ­Claire Wardle, cercetătoare la Harvard Kennedy School și directoarea organizației First Draft, care se ocupă de problemele mass-media în era digitală, și Hossein Derakhshan, unul dintre primii bloggeri iranieni, care a făcut șase ani de închisoare pentru activitatea sa pe web, apoi a emigrat în Canada. Ca orice raport serios, are de toate – de la precizări teoretice și conceptuale pînă la recomandări pentru companiile de tehnologie, guverne, societate civilă, organizații media. Din 2017 încoace, unele dintre recomandări au început să fie puse în practică. Dar și „situațiunea“ s-a complicat: s-ar părea că trăim într-un război comunicațional generalizat și haotic, asemănător bătăilor cu frișcă din comediile mute de-acum o sută de ani: plăcintele plesnesc pe toată lumea, din toate direcțiile, iar dacă te nimerești pe-acolo, simți nevoia să dai și tu.

„Minte-mă, dar minte-mă frumos“

Cei doi autori evită să folosească, în raport, termenul fake news, pentru că 1) îl consideră inadecvat pentru a descrie „complexitatea fenomenului de poluare informațională“ și 2) a fost preluat de unii politicieni, care îl utilizează pentru a eticheta organizațiile media care nu le convin (exemplul cel mai la îndemînă fiind Donald Trump, care spune despre CNN, New York Times și altele că produc „fake news“). E adevărat, între timp fake news a intrat în uzul comun, dar Claire Wardle și Hossein Derakhshan preferă „information disorder“ și o distincție fină între „mis-information“ (informație falsă, dar care nu provoacă daune), „dis-information“ (informație falsă răspîndită intenționat cu scopul de a provoca daune) și „mal-information“ (informație adevărată, a cărei manipulare poate provoca daune). Complicat, nu?

Complicația provine din faptul că oamenii – utilizatorii, cetățenii, consumatorii, cum vrem să le spunem – sînt, cu voie sau fără de voie, co-beligeranți. Și asta pentru că sistemul media de azi se bazează pe un „conținut emoțional“: rețelele sociale (și, pe urmele lor, celelalte canale de comunicare) mizează pe emoțiile oamenilor, pe dorința lor de a regăsi (și a împărtăși, a „da mai departe“) în mediul online credințele și convingerile și sentimentele lor. „Cînd cele mai multe rețele sociale sînt concepute pentru a «performa» în public prin likes, comentarii și shares, e ușor de înțeles de ce conținutul emoțional călătorește atît de repede și atît de departe, chiar dacă între timp asistăm la o explozie de organizații care se ocupă de fact-checking“, mai scriu autorii studiului.

Cu alte cuvinte, pentru un public foarte numeros, vremea jurnalismului „clasic“, care despărțea informația de opinie, pare să fi apus definitiv: e o cerere foarte mare de „informații ambalate în opinii și convingeri“, iar accesul generalizat la mediul digital a dat un nou impuls vechiului adagiu „Minte-mă, dar minte-mă frumos“. Oamenii se caută și se grupează online în comunități și triburi; în cele mai multe cazuri – pe Facebook, de pildă –, cei mai mulți tind să-i excludă din listă pe cei care au opinii sau convingeri diferite (prin „block“ sau „unfriend“). Și, încet-încet, își etalează armele și dansurile ritualice în fața „celorlalte triburi“, ba chiar mai scot limba unii la alții. Nu apasă totdeauna pe trăgaci, se „mulțumesc“ să stea în tranșee; doar că tranșeele au, acum, forme și trasee ciudate, în zigzag ori cu tot felul de meandre, pentru că peste tot și în toate direcțiile sînt „ceilalți“. Iar mediul online – în special rețelele sociale – încurajează răspîndirea și amplificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative. Pe care unii care știu unde să se poziționeze pe acest traseu le folosesc în favoarea/defavoarea altora: pentru Brexit, pentru a influența alegerile etc.

Miliarde de păreri pe zi

Plasat în miezul acestui război, jurnalismul „așa-cum-îl-știam“ se transformă. Au dispărut multe ziare și reviste pe hîrtie și-au rămas doar online și se tot caută, de ani buni încoace, un alt „model de business“ care să asigure finanțarea presei. Între timp, ceva-ceva s-a găsit: cititorii plătesc, benevol, pentru conținut – cum se întîmplă, de exemplu, la The Guardian ori, în România, la Recorder. Dar, dincolo de asta, meseria de jurnalist se transformă, vrînd-nevrînd. Jurnalistul – care știe cum se construiește o știre, știe să pună în context, să facă diverse conexiuni între fapte/evenimente, să analizeze și să sintetizeze și multe altele – devine un „producător de conținut“ printre alții: de la companii și firme de PR care umplu mediul digital cu texte și imagini făcute, vorba caragialiană, „cu enteres“ și pînă la cetățenii care „pun pe net“ un filmuleț cu un accident auto (preluat apoi de televiziuni și site-uri și „viralizat“), toată lumea „produce conținut“. Pe lîngă asta, mai produce și opinii: zilnic, apar „pe net“ miliarde de păreri despre orice ale unor cetățeni. E dreptul lor, desigur. Aveau păreri și înainte de „web 2.0“, dar nu prea aveau acces la locurile în care să și le exprime. De fapt, Walter Benjamin scria, în 1936, că ștergerea diferenței dintre autor și public e un proces mai vechi: „Totul a început cu coloana «scrisori către redacţie», pusă la dispoziţia cititorilor de către cotidiene, încît nu mai există aproape nici un european care, indiferent de meseria pe care o are, să nu găsească, în principiu, o ocazie de a povesti undeva experienţa lui profesională, de a-şi expune doleanţele, de a-şi publica un reportaj sau altceva asemănător. Aşadar, diferenţa dintre autor şi public este pe cale de a-şi pierde caracterul fundamental. […] În orice moment cititorul este gata să se transforme în scriitor. […] Competenţa literară nu se mai întemeiază pe o educaţie specializată, ci pe o mulţime de tehnici, şi devine astfel bun comun“ (Walter Benjamin, Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, notă biografică de Friedrich Podszus, Editura Univers, colecţia „Studii“, Bucureşti, 2000, p. 132-133). Are dreptate. Diferența – fundamentală – între „poșta redacției“ și lumea de azi constă în cantitatea enormă a „scrierilor“ produse de cititori și în rapiditatea cu care se răspîndesc. Dar mai e ceva: în cazul de față cantitatea nu „creează o nouă calitate“, cum credea Marx. Ci mai degrabă indistincție și confuzie. În aparenta democrație și în efectiva orizontalitate a mediului digital, opinia unui intelectual sau a unui expert sau a unui jurnalist experimentat cade pe același plan cu părerea unei vedete sau a unui ins oarecare. Criteriul de diferențiere? Strict cantitativ: reach-ul, audiența, viralizarea. Umberto Eco avertiza încă de la jumătatea anilor ’90, cînd Internetul abia ajunsese „la genunchiul broaștei“, că o problemă serioasă în mediul online va fi (între timp, este) „decimarea“: separarea lucrurilor bune de cele proaste; căci, zicea Eco, orice impostor își poate pune online cogitațiunile precare și le poate declara „filozofie“, plasîndu-le pe același plan cu scrierile filozofilor adevărați. Și tot el spunea, după 20 de ani, în 2015, că Internetul și rețelele sociale au adus o „invazie a imbecililor“, care altădată vorbeau doar la cîrciuma din sat.

În aceste condiții, în care ceea ce altădată se numea „public“ produce zilnic miliarde de păreri, poze și filmulețe despre orice (sintetizate în cuvîntul „content“, des folosit și în limba romgleză), meseria de jurnalist pare înghesuită din toate părțile. Dar să nu fim atît de sceptici. Jurnaliștii de meserie încă există și își fac treaba, iar cînd apar investigații complexe de tipul „Panama Papers“, cetățenii posesori de smartphone și cont pe Instagram și Facebook chiar reîncep să-i admire nițeluș, pentru că datorită lor înțeleg unde li se scurg banii. Doar că astfel de anchete sînt grele și rare. În viața de toate zilele, jurnaliștii sînt nevoiți să se adapteze acestui „haos emoțional“, să umble după click-uri și like-uri, să facă „știri“ din ce-a mai postat cutare vedetă sau cutare politician pe Facebook ș.a.m.d. Să țină cont, adică, de „cererea de pe piață“, care e bazată pe emoții și convingeri. Dar o bună parte din traficul diverselor publicații online depinde de Facebook și Google. Așa că, deocamdată, jurnaliștii care vor să-și păstreze standardele și calitatea trebuie să se strecoare printre toate acestea. Sau să plece din marile trusturi (e o tendință tot mai accentuată în ultimii ani, inclusiv la noi) și să-și găsească o nișă de public dispusă să plătească pentru ce citește.

Deocamdată, trăim, după părerea mea, niște ani complicați și suciți, cu schimbări prea multe și prea rapide față de capacitatea noastră de „digestie“. „Information Disorder“ sau mai popularul fake news sînt doar denumiri de suprafață ale unor fenomene profunde, care afectează viețile indivizilor și ale societății. Și generează – prin intensitatea și viteza lor – emoții puternice și haotice la nivel colectiv, „revărsate“ pe Facebook și pe alte rețele. O bună vreme, tot așa va fi. Poate mai tîrziu, după „era Facebook“ (care stă pe o bulă de miliarde, deja prea mare pentru ce/cît face), să fie altfel. Nu știu dacă va fi mai bine sau mai rău. Om muri și-om vedea.

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere. Cea mai recentă carte publicată este Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.