„Unii au murit şi nu mai sînt.
Alţii nu au murit şi nu mai sînt.“

Nu mai ştiu de cîte ori m-am despărţit în ultimul deceniu. Am pierdut şirul. E ca un soi de portofoliu, un antrenament imbatabil pentru neataşare. M-am despărţit de iubiţi, de prieteni şi prietene, de oameni care au murit, de case în care am stat, de instituţii în care am lucrat, de proiecte pe care le-am creat eu şi le-au continuat alţii, de obiecte pe care le-am pierdut sau le-am stricat. Nu cu foarte mult timp în urmă, un prieten priceput mă învăţa că, bineînţeles, cu cît te desparţi mai mult şi mai des, cu atît suferi mai puţin. L-am admirat pentru înţelepciunea lui, dar nu l-am crezut pînă la capăt. Odată, într-unul din jurnalele mele de demult, scriam cam aşa, fericită că m-am dat jos, fără nici un regret, în ultimul moment înainte de plecare, dintr-un tren care mergea spre Moldova, în ajunul Paştilor, şi din care oamenii se revărsau pe geamuri, atît de aglomerat era: „Există însă «trenuri» din care nu te poţi da cu adevărat jos, fără să porţi în suflet o durere mai mare decît ţi-ai putea imagina. Şi el a fost un asemenea tren din care am visat mereu să cobor fără să simt nici cea mai mică durere.“ Cred că cel mai mare obiectiv şi al celor care se despart des, şi al celor care amînă să se despartă e cum să păcălească durerea, cum să iasă sau să nu intre niciodată în zona de maximă fragilitate, atunci cînd pot plînge în hohote pe bancheta taxiului în care se urcă, într-o complicitate bizară cu taximetristul care nu întreabă nimic. Şi asta nu o dată şi nu într-un singur taxi. Zona asta de fragilitate trebuie mereu evitată sau fentată cumva. Şi totuşi, deşi n-am făcut excepţie de la regula asta, am descoperit că, dintre toate buzduganele care te ating cu viteză după diversele despărţiri, nu cel al durerii e cel mai periculos, ci cel al urii celuilalt, care nu oboseşte cu trecerea timpului.

* * *

DESPĂRŢÍRE s. 1. desprindere, detaşare, izolare, separare, separaţie. (~ lui de grup.) 2. v. divorţ. 3. separare, (înv.) dezunire. (~ celor doi bătăuşi.) 4. izolare, separare, separaţie, (rar) segregare, segregaţie. (~ femeilor de bărbaţi.) 5. descompunere, desfacere, divizare, fracţionare, împărţire, scindare, separare, (rar) dezalcătuire. (~ în particule a unui corp în urma dezintegrării.) 6. v. compartiment. 7. v. împărţire. 

Sînt multe sinonime în DEX pentru despărţire. Dintre toate, cel mai mult îmi place „dezalcătuire“. Am înţeles pentru prima dată, abia la ieşirea dintr-o relaţie foarte lungă, că a fi împreună cu cineva înseamnă nu numai un ataşament emoţional, ci şi o transformare lentă a chimiei organismului. Am înţeles că modelul după care se rearanjaseră celulele mele timp de atîţia ani urma să devină treptat invalid şi că tulburarea acestui model era sinonimă cu un cataclism inevitabil, la o scară foarte intimă a fiinţei mele. Mi-am imaginat că un aparat medical performant ar putea surprinde tot acest proces în nişte fotografii, un fel de caleidoscop fin prin care s-ar putea vedea cum pietricelele fine, colorate, celule aparent inconştiente, se aranjează diferit before and after. Dacă ani de zile dormi în pat alături de cineva, corpul tău se obişnuieşte să aibă o limită protectoare la stînga sau la dreapta lui. În momentul în care acea limită dispare şi aerul se răceşte în jurul tău, corpul trebuie reobişnuit să trăiască doar între propriile lui limite, să extragă din memoria lui, pentru totdeauna sau pentru o vreme, obişnuinţa de a regăsi o prezenţă intimă în proximitatea marginilor lui. Despărţirea vine să dezalcătuiască tot ce a fost alcătuit înainte în prezenţa unui alt corp, să desfacă un LEGO, cu preţul unor preschimbări interioare, unele violente, altele abia sesizabile.

* * *

Există doi oameni în viaţa mea de care mi-am dorit să nu mă despart niciodată. Mama – bunica mea maternă –, şi Tudor, băiatul meu. Cum şi unul, şi altul sînt de departe mult mai înţelepţi decît mine, mi-au dat, fiecare la timpul lui, lecţii de despărţire, nu lipsite de o anumită cruzime. Adolescenţa e întotdeauna crudă. Cît despre Mama, ea m-a obişnuit foarte devreme cu spectrul separării. Astăzi, ea nu mai e de mult timp cu mine, de altfel, Mama şi Tudor nu s-au cunoscut niciodată, ba mai mult, cînd ea a murit, eu eram însărcinată. Îmi amintesc mereu o amiază cam călduroasă de iulie, din anii ’70, undeva pe malul Jijiei, în nordul Moldovei. În tot satul se luase masa de prînz şi se lăsase liniştea, aproape deplină, ca şi cum ar fi venit deja noaptea. La ora aia, fiecare se ascundea pe unde putea, căuta umbra deasă, trăgea un pui de somn de cel puţin un sfert de oră, în răcoarea caselor de chirpici sau a duzilor plini de omizi. Omizi erau, de altfel, peste tot, se tîrîiau mai lent ca oricînd, pe zidurile albe, fără tragere de inimă şi fără destinaţie. Tata – bunicul meu – era pe prispă. Calm, desfăcînd o grămadă mare de porumb aşezată în faţa lui. Era aproape absent. Şi deodată, în toată liniştea aia, am realizat că nu e Mama prin preajmă. Am început s-o caut, fără să o găsesc, l-am întrebat pe el, dar nu ştia nimic şi eu nu înţelegeam cum poate fi atît de liniştit, cînd în mine creştea cu viteză sentimentul unei nenorociri iminente. Am plecat pînă în capătul celălalt al satului, la mătuşa mea, să o caut. Am fost întîmpinată cu zîmbete ironice, nimeni nu înţelegea graba şi disperarea mea. Am fost la cea mai bună prietenă a ei, pe o uliţă lăturalnică – nu era nicăieri, parcă o înghiţise pămîntul, parcă nici n-ar fi existat vreodată şi toţi ceilalţi ar fi uitat-o deja. Numai în mintea mea, ea continua să existe şi de aceea pentru mine dispariţia ei era o certitudine. Mama avea o plăcere ascunsă, un fel de sadism straniu, pentru un om atît de blînd ca ea, un sadism pentru care nici azi nu mă pot supăra: se întindea deodată pe pat, închidea ochii şi rămînea aşa minute în şir, eram de fiecare dată convinsă că gata, s-a terminat, că asta e moartea şi că în următoarele clipe va dispărea din faţa ochilor mei, evaporîndu-se ireversibil. Se ridica doar atunci cînd simţea că nu mai rezist. Eram convinsă că tot acest proces se întîmplase deja şi că de-asta n-o mai găseam. S-a întors într-un tîrziu – fusese la o rudă pe care n-o cunoşteam eu, dar nu mai conta. Eram deja epuizată de lupta pe care o dădusem ca să mă obişnuiesc cu ideea despărţirii de ea, obosită de convulsiile separării definitive de cea mai dragă fiinţă de pe faţa pămîntului. De atunci, am păstrat o aversiune faţă de amiezile excesiv de însorite şi frumoase, am rămas cu impresia că ele chiar te pot despărţi de oamenii pe care-i iubeşti cel mai tare.

Deşi Mama nu mai e aici şi Tudor îşi trăieşte adolescenţa, ştiu acum că există şi alcătuiri pe care nimic nu le mai „dezalcătuieşte“ şi oameni de care nimic nu te desparte vreodată.

Svetlana Cârstean este poetă.