Despre ură - fără ură şi părtinire

Publicat în Dilema Veche nr. 480 din 24 aprilie - 2 mai 2013
Despre ură   fără ură şi părtinire jpeg

Am de scris un studiu despre hate speech în România. Este un studiu regional, are o metodologie comună pentru toţi autorii. Citesc paşii şi criteriile, şi rămîn cu senzaţia aceea pe care o ai cînd ţi-e sete, dar paharul din care bei e prea mic: o lipsă pe care o resimţi în creier mai degrabă decît în stomac. Este o metodologie riguroasă, dar care nu mă conduce unde trebuie. Nu mă lasă să cuprind tot ce, în România, apare azi ca „discurs al urii“.

Este România altfel? O întrebare pe care mi-o pun adesea şi la care mă încăpăţînez să răspund negativ. Am urmărit, în timp, faliile de sciziune din discursul public românesc. Pe marginile acestor falii creşte, de regulă, intoleranţa, discriminarea, ura. Tensiunea socială îşi găseşte întotdeauna un paratrăsnet. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost „jidanii“. Au urmat „burjuii“ şi „chiaburii“. Eram copil cînd s-a produs organizarea administrativ-teritorială „pe judeţe“ – dar chiar şi aşa, am perceput tensiunea mută a desfiinţării Regiunii Autonome Maghiare Mureş, „pentru că ungurii vor Ardealul“. Anii ’90 au dus la dezlănţuiri anti-maghiare făţişe şi violente. Intrarea UDMR la guvernare a atenuat oarecum această temă, astfel încît romii au devenit, în scurt timp, paratrăsnetul urii naţional(ist)e. Discursul anti-romi a fost împins de o anumită corectitudine politică (mai degrabă mimată decît asumată) în subsolul forumurilor şi comentariilor din publicaţiile online. Ceea ce a lăsat loc în spaţiul public deschis unor noi teme cu noi ţinte ale urii: comunitatea LGBT, „anti-religioşii“ care vor scoaterea icoanelor din şcoli, învăţămînt neconfesional şi limitarea sprijinului de stat pentru biserică (în principal pentru BOR).

Dar a venit, apoi, vara lui 2012, în care parcă „ne-am dezbrăcat de caracter“ şi s-a dat liber la ură pe toate canalele. Se suprapun, de atunci, toate temele urilor noastre: îi detestăm pe unguri şi le fluturăm bentiţe tricolore pe sub nas, îi detestăm pe romi (cu atît mai mult cu cît brandul lor negativ este mai puternic decît al-celor-mai-viteji-şi-drepţi-dintre-ale-tracilor care sîntem), îi urîm de moarte pe burjuii cu salarii mai mari de 1000 de euro pe lună, îi cotropim, sub nasul autorităţilor, pe cei care vor să vadă un film (artistic!) cu gay, aducîndu-i pe calea dreptăţii cu imnuri religioase, şi îi stuchim cu apă sfinţită pe cei care cer statului să dea seama de milioanele de euro din bani publici care au luat calea Bisericii. O cacofonie a urii ne împodobeşte grotesc sfera publică şi ne isterizează a priori. Nervoşi să fim, vom găsi noi pe cineva vinovat de asta!

Am susţinut dintotdeauna primatul gîndirii critice individuale asupra influenţei (sau a „manipulării“ mass-media). Am considerat dintotdeauna că bătălia noastră majoră trebuie dusă nu pentru reglementarea mass-media, ci pentru educarea unui public care să accepte sau să respingă cu mintea lui ceea ce i se oferă ca produs mediatic. Am considerat că un om deştept bate orice mijloc ticălos de informare. Dar nu pot trece sub tăcere rolul televiziunilor în acest cor al urii dezlănţuite. Vorbesc la plural, pentru că vorbirea cu spume la gură a devenit deja un stil, nu mai este apanajul unor realizatori care pot fi „nimiciţi“ (adică reduşi la dimensiunile lor naturale) prin ignoranţă. Nici nu mai contează dacă asculţi ce se spune la televizor. Este suficient să auzi – şi tonul agresiv, vocile răstite, sunetele dramatizante te pun deja în dispoziţia „luptă sau fugi“.

Studiile arată că televiziunea are un impact mai degrabă limitat asupra formării propriilor opinii. Opinia ţi-o formezi în baza experienţelor personale – şi dacă o duci rău, nu va reuşi nici o televiziune din lume să te convingă că, de fapt, ţi-e bine, dar doar ţi se pare că ţi-e rău. Televiziunea este, însă, influentă atunci cînd îţi transmite opinia celorlalţi. Poţi fi convins că majoritatea crede într-un anume fel. Iar ceea ce ne transmit televiziunile româneşti de un an încoace este imaginea unei ţări furibunde, cu mîna pe custură, gata să sară la bătaie. Pentru? Asta deja nu mai contează, căci fiecare şi le ştie pe ale lui...

Ceea ce agravează, în opinia mea, mecanismul, este atitudinea românului faţă de talk-show. Talk-show-ul este o producţie de succes: e ieftin (nişte oameni într-un studio, unii vin pe gratis, alţii plătesc ei să apară), umple timp de emisie – pentru care altfel ar trebui să lucrezi din greu, ca jurnalist – şi, cu animaţie corespunzătoare (că de moderare arareori poate fi vorba), poate oferi chiar „show“. Unul dintre acestea, ca pe la noi, cu răcnete şi invective, ceară în urechi şi detalii intime. Telespectatorul priveşte astfel de producţii ca „divertisment“: nu contează tema, nu contează „tezele“, ci doar satisfacţia imediată a lui „bine i-a zis-o!“ sau (au contraire) „un dobitoc!“ Căci, dacă e divertisment, nu cauţi informaţie, ci emoţie. Şi din aceasta oferă televiziunile noastre din plin. Telespectatorul se umple de trăire şi caută, cu predilecţie – şi cu totul justificat –, locurile în care propriile-i opinii se găsesc confirmate şi consolidate de „majoritatea virtuală“. Din mijloace de informare, cele mai multe dintre televiziunile româneşti s-au transformat în stimulatoare de umori. De scîrbă. De ură. Şi aşa, am ajuns să ne detestăm fiecare pe fiecare, fără a putea explica exact pentru ce.

Este România structural altfel decît restul lumii? Mă încăpăţînez să răspund negativ, de teamă. De teama că, în momentul în care am accepta, mioritic, că „aşa sîntem noi“, toate zăgazurile s-ar rupe. Că ne-am bucura să ne complacem în metehnele noastre actuale, dîndu-le patină istorică, înnobilîndu-le la grad de „cultură“, revendicîndu-ne de la propriile greşeli şi băltind, ferice şi neînţeleşi, în ele, cu drag de ura noastră cea de toate zilele.

Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Dan Negru, revoltat că prețul de intrare la Castelul Peleș este mai mare decât cel de la Versailles: „Regalitatea a dat-o în gard” VIDEO
Dan Negru a postat un filmuleț pe paginile sale de socializare în care arată că este mai scump să vizitezi Castelul Peleș, decât Palatul Versailles, al regilor Franței.
image
Detalii tulburătoare din dosarul polițistului omorât în timpul unei vânători ilegale. Cum a vrut inculpatul să ascundă fapta
Un tânăr polițist din București a murit după ce a fost împușcat în urma unei partide de vânătoare fără autorizație. Bărbatul care l-ar fi împușcat accidental a fost condamnat, dar nu și-a recunoscut faptele
image
Localnicii din „Toscana României”, călare pe biciclete electrice în loc de cai. Detaliile unui program turistic special FOTO
O regiune din Vâlcea, aflată pe faimosul traseu din Ținutul Vinului de Drăgășani, a accesat un proiect pe fonduri europene prin care a achiziționat 60 de biciclete electrice off-road pentru șase localități, menite să fie închiriate

HIstoria.ro

image
Wall Street-ul Bucureștiului interbelic
În perioada interbelică, pe Wall Street-ul local, existau nu mai puțin de 80 de bănci, dintre care 50 erau cu dotări la standarde moderne, desfășurându-și activitățile în adevărate opere arhitectonice, care rivalizau cu City-urile marilor capitale europene. 

image
Bacalaureatul de tip nou din 1948: „Aspecte de la un examen care nu mai seamănă cu cele din trecut“
În 1948, elevii şi cadrele didactice erau puse în faţa Bacalaureatului de tip nou.
image
Cine a fost cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi?
Tânărul Cantacuzino va urma cursurile Facultății de Drept din Paris, unde își ia și doctoratul în 1858.