În perioada octombrie 2004 – mai 2006 am beneficiat de o bursă de cercetare postdoctorală la Universitatea Laval din Canada. Proiectul meu de atunci era dedicat sociologiei memoriei comunismului românesc, mai exact felului în care „matricea memorială“ specifică nouă a fost influențată de factorul religios. Își amintesc popoarele de extracție ortodoxă comunismul „altfel“ decît catolicii sau protestanții? Necesarul travail de mémoire (munca memoriei, munca cu memoria) se realizează „altfel“ în țările majoritar ortodoxe și dacă da, de ce oare? Pentru a răspunde la aceste interogații, pe lîngă lecturile din bibliotecă, am realizat pe teren, în România, o serie de interviuri cu profesori universitari, istorici, jurnaliști, creatori din industria publicității care tocmai începuse pe atunci să exploreze și să „exploateze“ filonul nostalgiei. În arhiva mea personală am păstrat transcrierea unui interviu despre nostalgie și despre modul în care ne aducem aminte de trecutul comunist, realizat cu regretata Magdalena Boiangiu pe 30 decembrie 2005. Iată-l reprodus mai jos, cu foarte mici intervenții și adaptări de parcurs din partea mea. 15 ani mai tîrziu, precizia și densitatea răspunsurilor furnizate de doamna Boiangiu au căpătat, la rîndul lor, o aură nostalgică.

 

Putem vorbi de o nostalgie a comunismului, în țara care a cunoscut cel mai „dur“ regim comunist?

Da, există forme de nostalgie, dar nu a comunismului în sine (pe care, atenție, societatea oricum nu l-a crezut capabil să existe), ci mai degrabă a „stării de dictatură“ care le ordona viețile multora dintre noi.

Cine ar fi „nostalgicii“? Putem încerca o clarificare a acestora?

Da. Aparent paradoxal, anticomuniștii fervenți de la începutul anilor 1990, cei care au păstrat o gîndire binară („noi“ și „ei“) și o anumită remanență a unei „anumite“ idei de autoritate. Uneori, nevoia lor de autoritate cunoaște forme foarte speciale, cum ar fi nevoia de „ordine intelectuală“. Ei s-au răspîndit, cum era de așteptat, în spațiul public, ca lideri de opinie. Un Octavian Paler are, de exemplu, nostalgia unei „mîini forte“, care să contribuie la însănătoșirea societății. O altă categorie ar fi pierzătorii, loser-ii tranziției, după cum era de așteptat. Să nu uit: la noi, procesul comunismului, atît cît a fost el, a avut loc într-o manieră neinstituționalizată. Pensionarii au fost cei care au ispășit păcatele funcționării comunismului, dar și-au pierdut „libertatea de a se plînge“, faimoasa disidență de bucătărie, ceea ce i-a derutat profund. În fine, exemplul evident al celor care dețineau adevăratele privilegii în vechiul regim, dar care au fost incapabili – sau nu au știut! – să le păstreze sau să le dezvolte sub cel nou.

În opinia dumneavoastră, care sînt formele concrete, palpabile, de expresie a nostalgiei comunismului în societatea românească de astăzi?

Remarc o anumită obsesie a ideii de dictatură în conversațiile dintre oameni, chiar și cele banale, a ordinii și disciplinei de altădată, acum pierdute. Nu știm ce să facem cu ideea de responsabilitate. Nu sîntem obișnuiți să avem grijă de noi, altcineva trebuie să răspundă pentru destinul individual. Avem nostalgia „subvenției“ perpetue de la stat, inclusiv în lumea cea mică a scriitorilor. Și pentru că tot veni vorba de aceștia, să nu uităm soluția „antinostalgie“ propusă de un cunoscut scriitor: în ziua de 22 decembrie, toate posturile TV să transmită fix două ore de program de pe vremuri. Alb-negru!

Mai avem și ciudata nostalgie a penuriei: ne este dor de alimente și băuturi cu gust și compoziție imposibilă, pe care le disprețuiam pe atunci. Ce-i drept, erau produse cu adevărat populare, puteau fi cumpărate cu bani puțini.

Putem vorbi de o atracție a industriei publicității pentru anii 1980 și comunism, în general?

Da, cred că da. Ceea ce numim „creativii“ din acest domeniu par a fi interesați acum de acele elemente din comunism care sînt cunoscute bine de către consumatori, numai că le răstălmăcesc, le schimbă sensul complet. Le reușește acest lucru pentru că ei nu se implică emoțional în ceea ce fac, pentru ei este vorba doar de o profesiune, un business comercial. Dar memoria și nostalgia sînt alcătuite din emoție și sentimente – iată de ce nu toată lumea este de acord cu astfel de reclame. Reacțiile sînt contradictorii.

Cum credeți că a fost – nu receptat, ci privit filmul Good Bye Lenin al lui Wolfgang Becker în România?

Personal, eu cred că acest film nu a avut prea mare trecere în țara noastră. De ce? Pentru că spectatorii români au o totală necunoaștere a realităților din fosta RDG și a tranziției din Germania reunificată de mai tîrziu. Penuria de bunuri de consum din România, inclusiv cele mai banale, a fost mult mai puternică în România decît în Germania de Est.

Putem vorbi de un „viitor al nostalgiei“ comunismului? Posibile evoluții?

Este foarte probabil ca nostalgia după trecut să capete noi forme din cauza eșecurilor succesive de guvernare. Se regretă predictibilitatea existenței în vechiul sistem, stabilitatea ansamblului de atunci. În toate cazurile, comunismul trebuie „dezgropat“ și tratat cu atenție și multă luciditate.

a consemnat Mirel BĂNICĂ

Foto: UNITER (sus), Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara (jos)