Alexandru Niculescu: Aici sînt mai multe discursuri. Cel dominant e cel politic, care pentru mine nu este interesant. Pentru că nu face altceva decît să reconstruiască naţiunea în fiecare clipă, spunînd că românii sînt aşa sau altfel. Discursul acesta spune că românii există, ei sînt România, sînt societatea românească. Natura acestor realităţi însă nu este discutată de nimeni. Or, ăsta e rolul performativ al acestui discurs care este de origine naţională, cum de origine naţională, adică venit din ideologia naţională, este şi intelectualul care le vorbeşte românilor despre ce sînt ei. Ideea este că populaţiile sînt bezmetice. Oamenii nu ştiu cine sînt, umblă pe stradă, şi din cînd în cînd dau peste cîte o carte, se uită la televizor şi află: „Aaa, uite, deci eu sînt asta.“ Cred că această tradiţie ar merita să fie întreruptă. Realitatea naţiunilor nu este de natura robinetelor, e altceva. Naţiunile sînt nişte proiecte. Instituţiile naţionale sînt reale, sediile, oamenii, obiceiurile de acolo sînt reale. Naţiunile însă, nu. Ele nu au această realitate. A vorbi despre români conţine ideea că toţi românii sînt la fel, într-un mod fundamental. Ceea ce nu este adevărat. Nu există substanţă biologică sau culturală comună pentru Mircea Eliade şi pentru George Becali. Şi urşii au anumite lucruri în comun, mănîncă, respiră, dar asta au şi cimpanzeii, aşa încît nu se poate face în nici un fel o distincţie a românilor pe asemenea criterii. Cartea dlui Boia este foarte binevenită într-un asemenea moment în care discursul naţionalist pare din nou să prindă aripi la noi, şi-l admir pentru curajul cu care a criticat ideologia naţională pornind de la meseria dînsului de istoric. Dl Boia critică naţionalismul din interiorul lui, ceea ce este fair-play, adică atacă tezele susţinute de ideologia naţională în materie de istoria României. Făcînd asta însă, după părerea mea cade în ceea ce se cheamă naţionalism metodologic. Adică, ideea că universul uman este făcut din naţiuni. Dacă, de exemplu, critici ideile în legătură cu puritatea românilor, vorbind despre aportul străinilor la ce s-a întîmplat aici, este foarte bine. Dar din asta se poate înţelege şi că, dacă nu ar fi fost străini, deci dacă naţiunea română ar fi fost pură, ea ar fi mers mai bine. Există un pasaj în carte, unde dl Boia se referă la faptul că sînt prea mulţi străini, şi în afară, şi înăuntru. Asta e doctrină naţională pură.

Lucian Boia: N-am spus eu asta, dle.

Alexandru Niculescu: Dacă doriţi, vă spun şi unde, dar acum nu e timp. O altă idee discutabilă este aceea că elitele sînt generate de către popoare. Cum poţi să spui că cei care conduc la un moment dat îi reprezintă pe cei pe care-i domină? Nu e vorba despre elite, ci despre o pătură dominantă, dar această pătură dominantă trăieşte altfel, are alte valori şi-i dispreţuieşte pe ceilalţi. A spune că pînă la urmă ne merităm conducerea, aşa cum o face în două rînduri dl profesor Boia, nu cred că este drept.

Lucian Boia: Cum puteţi să credeţi că eu am spus că sînt prea mulţi străini în România? Eu să spun aşa ceva? E o propoziţie ironică, dar vedeţi-o în context, pentru numele lui Dumnezeu. Naţionaliştii spun asta. Eu am devenit între timp naţionalist?

Alexandru Niculescu: Ca să completez, spuneţi la un moment dat că există situaţii în care un dezechilibru etnic sau religios duce la conflict. Această idee este o idee naţionalistă.

Lucian Boia: E o constatare, nu e dorinţa mea. Vreţi exemple?

Alexandru Niculescu: Da, dar această idee, a conflictului etnic natural trimite la o anumită ontologie a realităţii sociale care provine din reprezentarea naţionalistă a realităţii. E părerea mea, dar sigur că pot să mă înşel.

Lucian Boia: Da, dar nu este reprezentarea mea, e reprezentarea acelor oameni care se confruntă. Eu zic că naţiunile există în mod obiectiv, dacă există în imaginar, există.

Alexandru Niculescu: Dacă există, contează în imaginarul cui există. Ele sînt nişte simboluri. Iar cei care se omoară, nu se omoară în acelaşi fel, crezînd acelaşi lucru. Şi de multe ori vor să-şi împuşte propriii comandanţi, aşa cum bine ştim de la Erich Maria Remarque.

Foto: L. Muntean