Aş vrea să spun ceva despre modestie ca virtute nu morală, ci tehnică, adică despre modestie ca metodă de lucru (şi de cunoaştere, ceea ce din punctul meu de vedere e cam totuna). Un om de ştiinţă, un artist, un conducător trebuie să fie capabil şi de îndoială, şi de siguranţă; oricît de contradictorii în aparenţă, aceste două atitudini sînt indispensabile şi lipsa uneia se resimte neapărat în rezultate. Nu numai îndoiala, dar şi siguranţa înseamnă modestie; cel care, după cine ştie cîtă ezitare, nemulţumire de sine, strădanie şi perseverenţă, sau (aparent) dintr-odată fără greş, ajunge să isprăvească un lucru de seamă, acela e sigur de valoarea lui şi asta îl face răbdător şi măsurat; el va şti să suporte şi nerecunoaşterea, şi critica, şi batjocura, oricît l-ar face să sufere. El va şti exact pînă unde a putut ajunge şi pînă unde nu. Un exemplu frumos de modestie îl dau aceste cuvinte spuse de Goethe lui Eckermann: „Tieck e un mare poet, dar a-l compara cu mine e ca şi cînd m-ai compara pe mine cu Shakespeare“.

Infatuarea, supralicitarea operei proprii, setea de adulaţie ascund undeva sub lipsa de îndoială o secretă nesiguranţă şi sînt în fond de o pauperă modestie: cea de a se mulţumi cu prea puţin, de a se amăgi cu camelotă. Tot aşa de sărmană e şi fala de a aparţine unei anumite familii, rase sau profesii (altceva e mîndria de a perpetua o tradiţie ilustră, cu modestie faţă de aceasta). „Prostul – zice un proverb – dacă nu e fudul n-are haz.“

Făţărnicia e odioasă, există însă o modestie ipocrită, care e ironică, şi una convenţională, care e curtenitoare. Dar a cunoaşte măsura exactă a meritului propriu şi a o mărturisi fără indiscreţie nu e în afara curteniei şi nici a modestiei: „De dire moins de soi qu’il n’y en a, c’est sottise, non modestie“ (Montaigne, Essais, 2, c. VI). 

(fragment din Bunul-simţ ca paradox, ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2005)