S.C.M. Mobilă şi Tapiţerie?! Meşteşugarii sînt şi povestea blocului meu. Peste cartierul Tineretului din Bucureşti au trecut deja 24 de ani de cînd bulevardul ce desparte zona locuită de parcul cu acelaşi nume nu se mai cheamă Bulevardul Pionierilor, ci Bulevardul Tineretului. Dar în triunghiul în jurul căruia ne învîrtim de atîţia ani – copii, părinţi, bunici, adolescenţi, maşini care se înghesuie pentru locurile de parcare –, ceva tot a rămas dinainte de 1989: meşteşugăreala, cum i-aş spune eu. Blocurile au fost prevăzute la parter – aşa cum au fost gîndite peste tot – cu spaţii comerciale. Dar şi cu ateliere meşteşugăreşti. Deşi aparent nu mai sînt vizibile – pentru că au cedat parţial spaţiul unor iniţiative private –, firmele scorojite, căzute stau încă deasupra unor locuri care mai oferă servicii de reparaţii. Serviciile de reparaţii făceau parte, în mod extins, din oferta curentă a mediului urban. Din trei motive. Unul este acela că această cooperaţie meşteşugărească vine din urmă, de la sute de ani distanţă. Cooperaţia de azi este rămăşiţa breslelor precursoare industrializării şi globalizării. Al doilea motiv pentru care cooperaţia meşteşugărească a rezistat este că înregimentarea ei a fost de succes. Modelul cooperatist meşteşugăresc – ca model de organizare economică şi socială – a fost înglobat de regimul comunist, care a tolerat cooperaţia. Dar meşteşugarii au răspuns şi unor nevoi comerciale. Este vorba de ceea ce azi s-ar numi after-sales. Sau mica industrie, cum – pe bună dreptate – îi spunea clasificarea comunistă. Pantofarul, croitorul, ceaprazarul, sifonarul, curăţătoria, mobila şi tapiţeria sînt încă împreună cu noi.

Croitori şi instalatori

În vecinătatea blocului meu există un atelier de croitorie, unde îţi poţi ajusta şi repara haine. Consumerismul nu este fără cusur, şi publicul foloseşte serviciile de croitorie. Serviciul nu mai este acela de a croi haine la comandă sau pantaloni după dorinţă, însă, într-o lume a hainelor proaste şi fără tipar antropometric corect, uneori, nu abandonarea lor este o soluţie, ci recondiţionarea. Croitoria de cartier poate ajuta la ajustarea hainelor cumpărate de la cele cîteva magazine second hand – de succes fulminant, dar de scurtă durată. Există şi un mic atelier, tot vechi de peste 24 de ani, unde găseşti un domn cu o siluetă impozantă, care te poate ajuta dacă ai probleme cu frigiderul, cu aparatele de călcat sau cu descuierea uşilor. Putem, deci, număra două meşteşuguri. Cine nu a avut o problemă cu maşina de spălat sau cu frigiderul, în perioada de după garanţie?

De partea cealaltă a triunghiului, există două mici prăvălii de instalatori. Prima, mai mică, ţine de cooperativa Instalatorul, şi acolo te aşteaptă tînărul Victor şi domnul Marian. L-am ales, acum mai mulţi ani, pe Victor – ca instalator preferat. Cu cîţiva ani în urmă, Victor m-a ajutat într-o aventură incredibilă, cînd, într-o aprigă zi de Crăciun – cred că era prin 2003 – am ademenit-o pe mama să stea la noi, ca să facă, chipurile, sarmale. Timp în care, pe un viscol de nu vedeai, am fost la mama să îi instalăm un aragaz. Am ajuns în Moşilor, ne-am împotmolit de două-trei ori, şi Victor m-a împins printre nămeţi de mi-a fost ruşine. Dar nu a zis nici pîs. Domnul Marian este partenerul său mai vîrstnic. Mi s-a plîns, la un moment dat, taciturn, cu chiştocul de ţigară în colţul gurii, că nu prea mai sînt comenzi. Nici pentru ei, situaţia nu este prea bună. Instalatorul Marian şi echipa cealaltă – cea concurentă, mai numeroasă – vin la lucru zi de zi, dis-de-dimineaţă, de la ora 7. Chiar şi sîmbăta, pentru că – nu-i aşa – meseriaşii sînt la dispoziţie oricînd – sau aproape oricînd –, pentru a putea interveni în caz de ţeavă spartă. Şi ocazii sînt destule totuşi, dacă ne gîndim la piesele şi accesoriile de proastă calitate, folosite la instalaţiile sanitare.

Cealaltă echipă de instalatori, mai numeroasă, are tot felul de tabieturi. Spală – cînd vremea le permite – trotuarul cu furtunul, cît este vara de lungă. Pun într-un vas, pe trotuar, pîine, firimituri şi apă într-un castronel. Vin şi pleacă mereu de la lucru, de la intervenţii, cu taxiul.

Mobilă, fotografie şi sifon

În continuarea acestor două ateliere – pe aceeaşi latură a blocului, continuînd linia – este o unitate a Societăţii Cooperatiste Meşteşugăreşti Mobilă şi Tapiţerie. Noi, locuitorii zonei, am trăit şi am suferit pe lîngă ea. Reparaţii de mobilier, pus arcuri şi schimbat zegrasul (mai ţine cineva minte că de fapt este seagrass?), un pic de mobilier la comandă, din PAL. Şi un serviciu încă existent şi nedistrus de industria parchetului laminat: festonarea de mochetă. Modernizarea locuinţelor românilor a fost marcată de civilizare, revoluţie şi stare materială. La bloc, s-a trecut de la linoleum la covor. De la covor la mochetă. Şi de aici, la parchet laminat. Asta dacă ai rămas în acelaşi apartament de bloc, confortabil, permeabil la zgomote şi trepidant. Ceva s-a întîmplat, într-o zi, cu tapiţeria. Cred că doar o dată sau de două ori am avut nevoie de serviciile echipei de la Tapiţerie şi Mobilă. Atunci am făcut cunoştinţă cu un domn tapiţer, cu care m-am salutat cu insistenţă, de-a lungul anilor. Întotdeauna, tapiţerii erau deja la lucru la ora 8, iar eu plecam către birou în jurul orei 9. Aşa că, inevitabil, dădeam ochi în ochi. M-a impresionat pentru că, la un moment dat, acest domn, simplu şi muncitor, mi-a spus cît de surprins este că îl salut cu respect. Anii au trecut şi, într-o dimineaţă, l-am auzit într-un schimb de replici cu noua conducere a atelierului, cu nişte vorbe ce m-au făcut să înţeleg că, practic, era dat afară sau mutat în altă parte. De atunci, nu l-am mai văzut. Erau o imagine familiară, el şi colegii săi, care cărau de la clienţi canapele şi recamiere, în atelier. În dreapta scării noastre a fost şi un studio al Cooperativei Fotografia. Acolo veneau, pînă acum zece ani, nunţi, botezuri, cu alai. Acolo ne-am fotografiat copiii, cînd erau mici. Fotograf era domnul Nicu Profir, recunoscut în Bucureşti.

Singurul atelier fotografic care mai foloseşte tehnica clasică de developare şi prelucrare a peliculei fotosensibile este cel al domnului Maican, de pe lîngă magazinul Cocor, unde erau prăvăliile evreieşti. Atelierul în care lucra domnul Profir probabil că este, încă, al Cooperativei Fotografia. Dar a cunoscut tot felul de transformări comerciale, tot felul de ventures au fost încercate în 24 de ani. În perioada de cădere de după criză a fost şi sex shop, a fost şi magazin de vîndut etnobotanice. Au falimentat ambele, după puţin timp. Încercări de comerţ de butic au avut loc tot timpul în împrejurimi, şi puţine au rezistat. S-au rotit, au revenit alţi şi alţi întreprinzători, haine vechi, comerţ de telal – cum era cunoscut pe vremuri. Măcelăria a revenit, în spate găzduieşte cizmăria. Şi măcelaria este un artizanat, un meşteşug, dar el a rămas o tradiţie mai curînd în cultura occidentală. Sifonăria este încă vie şi funcţionează la Piaţa Norilor, într-o latură, deşi cel mai vechi sifonar al Bucureştiului se găseşte pe strada Puţul lui Zamfir. Iar omul de serviciu de la blocul de vizavi mi-a spus scurte poveşti despre viaţa de sifonar a tatălui său, ce bani făceau cu sifoanele şi cît de fraier a fost el, ca tînăr, că nu a reuşit să ducă mai departe meşteşugul. Azi, scurta tradiţie a sifonăritului este treptat înlocuită de sifonul high-class, Soda Stream. Este, de fapt, autosifonul pe stil vechi, readus în hip de nişte antreprenori. Videoclipul de publicitate pentru Super Bowl a fost eliminat de NBC din proiecţie, pentru că era concurent băuturilor carbogazoase Coca-Cola şi Pepsi-Cola.

Cizmăria încă există – se află în spatele blocului de vizavi, deşi în faţă este acum, din nou, o măcelărie. Mai sus este o unitate a S.C.M Igiena. Nu a fost învinsă de nimeni, deşi, de-a lungul anilor, au fost înfiinţate în cartier şi saloane de înfrumuseţare şi coafură, la preţuri de concurenţă şi cu program chiar şi duminica. Toate aceste ateliere şi spaţii de lucru au cunoscut transformări. Unele şi-au schimbat firma. Au schimbat cu totul rama veche, de vitrină, cu ramă integral din termopan. Renaşterea meşteşugurilor se petrece sub ochii noştri. Lîngă intrarea în blocul nostru, nişte tineri au deschis o mică frizerie, sub genericul „Academia de Frizerie“. În Calea Văcăreşti am dat peste un atelier de reparaţii croitorie – chiar în Piaţa Timpuri Noi.

Nu mai sînt meşteşugari, ci artizani. Ei contribuie la creşterea duratei de întrebuinţare a vieţii noastre. Slow life.

Celor care vor să descifreze istoria veche, dar şi pe cea nouă, le recomand să meargă în pasajul Macca. Prăvăliile încă mai au numerele de ordine deasupra uşilor. În spatele Muzeului Naţional de Istorie a României, recunoşti, mai bine ca în altă parte, la parterul Institutului de Balneofizioterapie, compartimentarea prăvăliilor. Iar în fostul cartier evreiesc, din spatele magazinului Cocor, găseşti, încă, steaua lui David deasupra uşii unor magazine, semnul apartenenţei religioase a vechilor proprietari. Iar pe Colţea încă mai găsiţi spaţiile unor mici prăvălii, de cîţiva metri lăţime. Deasupra uneia, mai este scris încă Star & Cohn. Priviţi oraşul, priviţi straturile lui!

Tiberiu Cazacioc este masterand în Antropologie la SNSPA.

Foto: L. Muntean