„Parcă nu mai există presă, există mafioţi.“

Aspazia Cojocaru 

Să ne aducem aminte că A Doua Republică Română şi-a făcut intrarea în scenă printr-o inovaţie mediatică. Oameni revoltaţi au pătruns, la 22 decembrie 1989, în sediul Televiziunii, ocupînd imaginea publică. Impulsul firesc al mulţimii a fost să-l îndepărteze în efigie pe cel care o acaparase, reducînd programul postului naţional la două ore pe zi pentru a economisi energie şi cerînd ca, dintre acestea, una şi jumătate să fie umplute cu propaganda dedicată persoanei sau, cum se spunea pe atunci, epocii sale. Această combinaţie de avariţie şi narcisism avea să-i fie fatală.

Ce a urmat a fost o conjuncţie între cinema şi televiziune, inaugurînd un gen inexistent pînă atunci – „filmul istoric live“. Transmis de TVR în premieră absolută pe tot mapamondul, el a bătut recorduri de audienţă, terminînd pe primul loc în ranking-ul mondial al anului. Putem afirma cu certitudine că succesul de public al acestui film seminal al Noului Val Românesc nu va mai putea fi egalat niciodată. În ciuda inovaţiei formale, a avut o structură clasică, fiind construit în trei acte: 1) mişcare de stradă, 2) lovitură de stat şi, în fine, 3) condamnarea principalilor vinovaţi (într-un proces care sfida cele mai elementare reguli de procedură juridică), pe baza unor capete de acuzare pe cît de grave, pe atît de vagi, cum ar fi: înalta trădare, subminarea economiei naţionale etc. Început ca o mişcare spontană – un fel de Dogma ’90, să spunem –, filmul de care vorbim a suferit, pe perioada desfăşurării sale, atît intervenţiile lui Sergiu Nicolaescu, care a contribuit cu elemente de „B movie“, cît şi cele ale unor obscuri indivizi din interstiţiile TVR-ului şi ale instituţiilor sale călăuzitoare, care, folosindu-se şi de experienţa personalului postului, au preluat pas cu pas regia.

Odată încheiată această, să-i spunem, „înregistrare-transmisie“ sau, dacă vreţi, filmare pentru o unică proiecţie, cele două mijloace de comunicare şi-au revenit în matcă. Cinematograful a intrat într-o fază de căutare din care zece ani mai tîrziu se va naşte Noul Val Românesc, iar Televiziunea a revenit la ale ei, încercînd să-şi reia rolul de organ de informare în masă.

În peisajul mediatic românesc, lucrurile însă s-au accelerat. A început o serie de exerciţii de imaginare euforică a presei libere. Gazetari utecişti, unii dintre ei în mod indubitabil cu „condei“, alergau cu ochii sticlind prin oraş, repetînd întruna „sexul vinde“. Mînaţi, desigur, de dorinţa arzătoare de a reînvia tradiţia presei autohtone interbelice, jurau pe reţeta acesteia: pamflet + senzaţional = succes. În confuzia de valori inerentă oricărei tranziţii, şi-au făcut apariţia şi figuri noi: de la traducători de filme pe videocasete, care se prezentau portarilor diverselor posturi de televiziune drept critici, fiind lăsaţi apoi să intre direct în platou fără ca nimeni „să-i legitimeze“, pînă la scriitori de SF cu minţile de nedescîlcit, rămaşi după Revoluţie cu o verbozitate cronică suficientă, se pare, pentru a obţine de cîteva ori la rînd titlul de „Jurnalistul anului“. Şi tot aşa.

Fără îndoială că neşansa tranziţiei, văzută din această perspectivă, a fost explozia trendului neo-bulevardier în anii ’90, în lume. Ca orice modă, el a fost asimilat instantaneu şi a anihilat procesul de consolidare a unei prese independente, de opinie, în România.

În Televiziune, lucrurile nu s-au întîmplat altfel. În timp ce TVR-ul a continuat să facă ceea ce ştia mai bine, adică propagandă, schimbîndu-i doar semnul ideologic şi înlocuind Letopiseţul cu Memorialul durerii, Adrian Sârbu a importat la PRO TV formatele comerciale. Resimţite ca „un vînt de libertate“, acestea s-au răspîndit asemenea unui incendiu de pădure pe timp de arşiţă. Noi posturi de televiziune au răsărit ca ciupercile, începînd să emită programe fără restricţie de limită în jos pentru prostul-gust. Prin ele şi-au făcut apariţia personaje de tipul Gigi Becali, Silviu Prigoană, Mitică Dragomir, urmaţi de cuplul Columbeanu şi de un şir nesfîrşit dintr-aceştia, care în curînd se vor constitui într-un soi de protipendadă cu fundu-n sus a ţării. Ei sînt cei care pun acum stăpînire pe imaginea publică. Nu doar din punct de vedere cultural este alarmant ca o figură precum Becali să devină ani la rînd cea mai mediatizată persoană a unei ţări. Într-o altă epocă a presei, să spunem în anii ’60, toate aceste specimene ar fi făcut subiectul unui singur reportaj, provocînd un îngrozit amuzament naţional, după care ar fi reintrat în anonimat.

În fine, n-a mai trecut multă vreme pînă cînd s-a produs următoarea fuziune, aceea dintre presa politică şi cea de bulevard, în cazul nostru numită, mai propriu, de mahala. „Jurnalia română“ s-a lăsat cumpărată aproape în integralitate de cîţiva indivizi reprezentativi pentru tipul de om de succes al tranziţiei, ieşiţi direct din creuzetul în care s-au amestecat bişniţari-cu-activişti-şi-securişti, a căror avere de sorginte infracţională avea nevoie de corupţie netulburată. Întrebaţi de ce lucrează pentru ei, oamenii noştri de presă răspund mai întotdeauna că i-a impresionat cultura poetică a dlui Vîntu, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru autoritatea profesorală a dlui Voiculescu, bineînţeles. Noii patroni, pe de altă parte, doreau doar să exercite influenţă politică. Cunoscînd încă din tinereţe importanţa propagandei şi umplîndu-se de adrenalină la gîndul potenţialului manipulator al calomniei de mahala, au investit bani în înfiinţarea unor televiziuni de ştiri. Aşa a apărut o altă inovaţie mediatică autohtonă: balkan-polit-trash-tv-ul.

Lucrurile au escaladat în ultimii ani, cînd o parte, nu prea mare de altfel, a justiţiei române a început să dea semne de independenţă. Cu somnul furat la gîndul că li s-ar putea periclita întregul proiect al vieţii şi realizînd brusc, „pe propria piele“, ce vrea să zică dictonul „libertatea e mai uşor de cucerit decît de păstrat“, stăpînii acestor posturi de televiziune, împreună cu confraţii lor din politică, au avut o idee. În disperare şi, în acelaşi timp, în necunoştinţă de cauză, s-au decis să producă un remake al „filmului istoric live“, de la care am pornit. Un fel de După 20 de ani, ca să-l numim aşa. Structura scenariului a fost respectată întocmai. Aceleaşi trei acte: 1) mişcare de stradă, 2) lovitură de stat şi, în fine, 3) ameninţarea adversarilor, în plină criză de idei, cu acelaşi tip de punere sub acuzare: înaltă trădare, subminarea economiei naţionale etc.

Acuma desigur, nişte posturi de nişă, oricît s-ar isteriza, nu pot avea efectul unei televiziuni naţionale fără concurenţă, cum era TVR-ul în 1989. Ca atare, n-au ieşit în stradă decît cîteva sute de oameni, care, oricît de aproape ar fi fost filmaţi, nu dădeau impresia unor mase în clocot. Apoi lovitura de stat a trebuit a fi făcută fără tancuri şi elicoptere, ci doar cu nişte traseişti parlamentari şi prin cîteva Ordonanţe de Urgenţă. Acest aspect birocratic a îngreunat mult ritmul filmului. Şi, în cele din urmă, acuzaţiile sforăitoare aruncate în vînt au iscat mai mult rîsul tîrgului decît fiorii de gheaţă ai originalului.

Singura estimare corectă a fost că remake-ul trebuia scos pe piaţă în timpul verii. Nu se poate nega faptul că, din cînd în cînd, se obţine în acest fel un anumit succes de sezon. În rest, legile pieţei spun că o astfel de producţie ajunge, în medie, la o treime din încasările originalului. Asta nu i-a împiedicat însă niciodată pe producători să fie convinşi că ei „o să facă mai bine“. Pe cît de mare le e încrederea, pe-atît de mare le e, mai întotdeauna, şi dezamăgirea.

Motivele limitelor remake-ului sînt de găsit, întîi de toate, în schimbarea de generaţie. De aceea eşuează de obicei în ambele direcţii. Publicul vechi, la început curios, este pînă la urmă dezamăgit, rămînînd fidel originalului, iar cel tînăr se arată deranjat de balastul din altă epocă, resimţindu-l ca pe un corp străin.

Pînă la un punct, remake-ul are însă un anumit efect asupra publicului iniţial. De aici şi spaima viscerală, în săptămînile din urmă, a atîtor oameni păţiţi în tinereţe, care începuseră să vorbească de „planul genial al puciului“, zărindu-i deja pe „cei patru cavaleri ai apocalipsei“ în oraş. Cînd colo, n-am avut de-a face decît cu fiascoul uzual al unui remake. În ciuda faptului că producţia a fost pusă pe picioare de aceiaşi indivizi obscuri din aparatul de propagandă, care au coordonat şi mişcările TVR-ului la primul film, rezultatul nu a fost cel scontat. Sau poate tocmai de aceea. Vechii regizori au îmbătrînit cu mintea-n altă lume. Unica lor idee la noua punere în scenă, anume de a distribui în rolurile principale actori tineri, nu a fost de ajuns. Noii protagonişti, bieţi aspiranţi la celebritate, cărora li s-a spus că nimic nu poate da greş, s-au dovedit a fi doar nişte băieţi de provincie cu vise prea mari, incapabili să poarte de unii singuri povara unei producţii de anvergură internaţională. Rezultatul a fost cel firesc, filmul a realizat, cu chiu, cu vai, 30+% din reţeta de casă a originalului. În ciuda mijloacelor puse la dispoziţie, prin mobilizarea tuturor resurselor posturilor de televiziune implicate şi ale instituţiilor conectate, cu toată presiunea făcută asupra actorilor, care s-au ostenit din greu şi şi-au radicalizat din mers stilul de joc, pînă ce au ajuns să interpreteze un soi de balkan-junk-performance continuu, nu s-a putut atinge pragul de 50% din totalul vechiului public, atît cît ar fi permis măcar acoperirea costurilor de producţie.

Televiziunea ca mediu istoric a devenit anacronică. Cei care mai mizează pe ea ca instrument politic îşi vor irosi banii şi procentele electorale în mod vertiginos. Filmul live al istoriei s-a mutat între timp pe reţelele de socializare, redevenind acolo un protocol. Paralel cu dezalfabetizarea televizuală, are loc un proces de hiperalfabetizare pe reţelele virtuale.

Aşa cum le scriam prietenilor, acum cîteva zile, pe Facebook: „Chiar dacă încă nu se vede, epoca trash-tv-ului e pe sfîrşite. Se apropie vremea în care dl Voiculescu o să-şi pună Gâdea să-l biciuiască pe Mircea Badea în Piaţa Universităţii şi o să trebuiască să plătească nişte gură-cască să se uite“. 

Andrei Ujică este regizor. Cel mai recent film al său este Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu.

Foto: L. Muntean