Cînd am plecat din presa scrisă, după mai bine de 12 ani de jurnalism, m-am simţit complet dezrădăcinată. Lăsasem în spate tot ceea ce ştiam despre mine, pierdusem direcţia. Dezamăgirea faţă de ceva în care ai investit toată viaţa ta lasă un gol substanţial în identitate. Pe de altă parte, anii care au urmat au fost cei mai frumoşi ani pe care i-am trăit. Frustrarea m-a făcut să caut răspunsuri şi m-a dus pe drumuri la care nici nu aş fi îndrăznit să mă gîndesc. 
 
Am trăit mare parte din această perioadă profesională ca reporter special la Jurnalul naţional. Cînd am plecat, în mai 2012, situaţia era aproape insuportabilă, salariile se tăiaseră de atîtea ori că nu le mai ştiam numărul, probabilitatea unui nou val de restructurări era doar o chestiune de timp, subiectele pentru care aveai nevoie de deplasare în afara Bucureştiului deveniseră aproape utopice, calitatea cititorilor scăzuse considerabil. 
 
Tot ceea ce mă învăţase meseria asta şi tot ceea ce trăisem cu sufletul la gură, emoţia mirosului de tipar de dimineaţa, a feedback-ului care dădea un sens muncii tale, magia căutărilor de reporter, toate astea se transformaseră într-o birocraţie care mă storsese de orice urmă de entuziasm. M-am trezit după atîţia ani cu o meserie pe care nu mai puteam să o practic nicăieri aşa cum mă obişnuiseră anii frumoşi de reportaj. Nu era un caz singular, era o plagă care se întinsese la tot ce însemna presa scrisă şi, îndrăznesc să spun, la tot ce însemna peisaj media. Cei din interiorul breslei ştiu foarte bine situaţia (şi mai grea astăzi) în care se regăseşte mass-media. În meseria asta nu închizi uşa pe dinafară la ora 5 şi apoi îţi vezi de viaţă. Sau, cel puţin, aşa era cînd am cunoscut-o eu. E o meserie care te acaparează cu totul, în care te trezeşti la miezul nopţii pentru că ai găsit cuvîntul potrivit, în care te prinde dimineaţa pentru că trebuie să afli toate detaliile unui caz, în care eşti pregătit să pleci în fiecare moment la capătul lumii, dacă e nevoie. Şi dai totul, iar la un moment dat noi nu am mai primit nimic în schimb. S-au schimbat bugete, strategii editoriale, s-a schimbat cererea pieţei. Totul s-a transformat peste noapte ca şi cum cineva a stins lumina şi ne-a lăsat să bîjbîim în întuneric. Mulţi dintre colegii mei au rămas doar pentru că nu aveau alternativă. Nici eu nu aveam, mi se părea că ăsta e singurul lucru pe care ştiu să îl fac. Eram jurnalist şi nu ştiam să fiu altcineva. Să renunţ la asta însemna să renunţ la mine. Dar am făcut-o. Cînd mi-am dat prima oară demisia, am zăcut o săptămînă, fără să mă pot ridica din pat. Marius Tucă, directorul ziarului, m-a chemat înapoi şi n-am rezistat, m-am întors. Dar a fost ca într-o relaţie nefuncţională. Nu poţi s-o faci să meargă de unul singur, e nevoie de două părţi în poveste. A doua oară mi-am văzut de drum, deşi aveam sentimentul că cineva m-a lăsat să merg singură în deşert fără apă. Mi-am încheiat atunci socotelile cu fosta mea viaţă, definitiv şi dramatic. Într-o singură zi s-a schimbat tot ce ştiam despre mine. Meseria, apartamentul, oraşul şi chiar starea civilă, pentru că aveam să divorţez în scurtă vreme. Coşmarul era cataclismic. Ceea ce nu ştiam atunci era că toţi anii aceia fusesem conectată la viaţă doar prin firele sterile şi artificiale ale cotidianului. Eram atît de prinsă în hăţişul treburilor „importante“ ale angrenajului profesional şi social, încît nu făceam altceva decît să supravieţuiesc, de fapt. Cînd firele acestea au fost smulse, cînd totul s-a prăbuşit, m-am înecat cu prima gură de aer proaspăt. Am învăţat, uşor-uşor, să respir şi am înţeles mai tîrziu că tot impactul dezastrului pe care îl trăisem m-a redat, de fapt, mie însămi. 
 
Acela a fost momentul în care eu am început să caut să înţeleg mai mult, să lucrez mai mult cu mine. În cei trei ani am fost la toate cursurile, training-urile şi seminariile posibile şi imposibile, rar am scăpat vreunul, am citit tot ce mi-a căzut în mînă despre cum funcţionăm noi ca oameni, despre mental, despre legile existenţei, despre întrebările fundamentale, despre percepţii, emoţii, aspiraţii, despre motivaţie şi scop, despre vocaţie şi pasiune, despre perseverenţă, despre iubire şi compasiune. Într-una din zile, mi-a căzut sub ochi un paragraf dintr-o carte: „Dacă toate limitările tale ar dispărea ca prin farmec, dacă nu ai fi condiţionat de nimic, ce ai face?“. În aceeaşi seară, am întîlnit la un curs pe cineva care povestea cu patos despre ceea ce face. Am ştiut că este unul dintre acei oameni care fac diferenţa – trăieşte viaţa aşa cum este ea, ca pe o artă miraculoasă, şi nu viaţa îl trăieşte pe el. Pasiunea cu care vorbea, viaţa din ochi, energia pe care o degaja au transformat pe loc ceva în mine şi atunci am ştiut. Am văzut ceea ce căutam de mult. Aşa s-a născut proiectul Inspire. Aveam să-i caut pe aceia care produc mutaţii în noi şi aveam să-i restitui lumii. Pe cei care pot face transplant de însufleţire, de încredere, de inspiraţie.
 
Am înţeles că motivaţia singură nu este suficientă, ea e sterilă şi exterioară, e doar o manipulare mentală, o creştere artificială; îţi setezi mintea să facă ceva pentru că tu crezi că acel lucru e bun pentru tine. Pentru scopul acela mergi pe cărbuni încinşi, faci flotări, întinzi coarda la maximum. Dar inspiraţia vine din cu totul alt loc. Ea te atrage în mod natural către acel ceva la care fiinţa ta tînjeşte. Cînd eşti inspirat, viaţa se trăieşte fără efort, pasiunea arde în tine constant, îţi ocupă mintea şi nu îţi dă vacanţă. Aşadar jurnalismul, tot el, a fost ceea ce întreţinea în mine acest foc care arde constant. Doar că am realizat că este vorba despre un alt fel de jurnalism. 
 
Bazat pe fundamentele psihologiei pozitive, jurnalismul pozitiv oferă o perspectivă care permite individului şi comunităţii să creeze, să prospere, să înflorească, onorează valorile profesiei pe care orice student le învaţă pe băncile şcolii, dar care sînt masacrate barbar în practică. Peisajul media actual a luat o direcţie distructivă care produce un impact emoţional negativ enorm asupra psihicului uman – nu o spun eu, ci datele statistice –, atît asupra consumatorului, cît şi asupra celui care produce materialul jurnalistic. Autorul trebuie să fie cinic, să suspecteze pe oricine şi orice, să caute orice trăsătură care poate fi criticată şi pusă la zid. Cred că rolul jurnalismului nu este doar să arate cu degetul, ci, mai mult, să îşi asume în mod real rolul de „cîine de pază al societăţii“, cum ne învaţă la facultate, rol care presupune interesul activ pentru bunăstarea comunităţii, îi conferă putere creatoare, forţă de a schimba orice este în neregulă. 
 
Perspectiva exclusivă a arătatului cu degetul limitează şi impune constrîngeri în viziune, afectează comportamentul şi emoţiile, degradează personalitatea şi alterează grav sentimentul pozitiv al sensului vieţii. Aspectul dramatic, negativ al jurnalismului care se practică astăzi acţionează în profunzime asupra mentalului, pentru că aceste informaţii sînt interpretate de public ca avînd relevanţă pentru propria supravieţuire, pe principiul „Dacă mi s-ar întîmpla şi mie?“. Un cercetător în domeniul psihologiei pozitive care a investigat fenomenul timp de peste douăzeci de ani spune că emoţiile negative rămîn active în noi şi că este necesar să întoarcem acest efect inducînd emoţii pozitive, însă este nevoie de trei ştiri pozitive pentru a anihila efectul unei singure ştiri negative. 
 
Carmen Dragomir este jurnalistă şi fondatoare a inspire-magazine.ro