Să facem bilanţul economiei României după Revoluţie. Şomajul a alungat din România două milioane de persoane, o treime din forţa de muncă totală. După Revoluţie, nu s-a creat nici un nou loc de muncă (cele nou create n-au compensat numărul locurilor pierdute). Sărăcirea masivă a populaţiei se vede şi din alţi indici. Tuberculoza, boala săracilor alcoolici fără familie, a crescut de la 15.000 de cazuri la 21.000. Cazurile de SIDA s-au înzecit. Avem de patru ori mai mulţi studenţi, care cumpără de şase ori mai puţine cărţi. Curentul e la fel de scump ca în Statele Unite. Alimentele sînt la fel de scumpe ca în Statele Unite. Încălzirea e mai scumpă decît în Canada. Majoritatea bunurilor de consum sînt la fel de scumpe ca în SUA. S-a înjumătăţit numărul de vaci, porci şi oi. S-a înjumătăţit numărul combinelor. S-au închis fabricile de tractoare, dar numărul de cai a crescut. S-au închis fabricile de mobilă, iar România exportă cherestea şi importă mobilă.
 
Au pierit activiştii şi politrucii? Bun venit experţilor de imagine şi public relations, care manipulează mai bine ca precedenţii. Au dispărut raportările umflate la producţia de grîu boabe la hectar şi îndeplinirea planului cincinal înainte de termen? Au apărut FNI-ul, Caritas-ul şi mii de alte tunuri şi escrocherii anonime. S-a terminat cu ateismul ştiinţific? Avem mitropoliţi care vînd preoţia pe bani. Construirea multilaterală a socialismului era o sintagmă găunoasă? Sună la fel de fals „lupta împotriva corupţiei“. Să-l huiduim pe Nicuşor, secretar de partid la Sibiu. S-o aplaudăm pe Elena Băsescu, prima păpuşă din Parlamentul European. A dispărut cenzura comunistă? Bun venit libertăţii de presă democrate, care strigă în deşert despre scandaluri economice şi parlamentare, ignorate cu seninătate de către justiţie.
Comuniştii au ucis caii; democraţia a închis fabricile de tractoare.
 
Stalinism şi democraţie
 
S-a vorbit destul de mult despre agronomul Lîssenko şi cum a reuşit el să-i extermine pe geneticienii sovietici şi apoi să interzică genetica timp de două decenii. S-a vorbit în schimb prea puţin despre cenzurarea predării darwinismului în Statele Unite, fundamentalism demn de Arabia Saudită.
 
S-a vorbit de cele şase milioane de ucraineni ucişi prin înfometare de Stalin în 1933. Nimic despre cele cinci milioane de bengalezi ucişi prin înfometare de Churchill, în 1943. Regimul de democraţie şi liberalism economic îşi creează un trecut glorios şi rescrie istoria. Statele Unite par etalonul democraţiei şi libertăţii de expresie. Cu toate acestea, SUA sînt singura ţară din lume în care tribunalele decid ce anume e artă (Brâncuşi contra SUA) şi în care tot tribunalele decid ce e ştiinţă şi ce nu (creaţionism contra darwinism, Curtea Supremă a SUA, 1985). Era odios Decretul prin care Ceauşescu interzicea avortul? Legile interzicînd avortul din Franţa, Spania, Irlanda şi Belgia (etc.) erau mai simpatice, fiindcă aceste ţări ar fi fost democratice.
 
Economia de piaţă nu e eficientă. Normal, cei care trag economia înainte sînt geneticienii, biochimiştii, fizicienii, cercetătorii în general. În România, cei mai bine plătiţi sînt notarii, care completează cu majuscule contracte, şi fotbaliştii.
 
Ideologia dominantă a capitalismului încearcă să ne arate că există două feluri de victime, victime sexy şi victime colaterale. Afghanii ucişi de sovietici sînt victime sexy; vietnamezii măcelăriţi de americani sînt un detaliu neglijabil. Uciderea cailor a fost o crimă odioasă; închiderea fabricilor de tractoare şi combine a fost un fenomen colateral. Kosovarii morţi sînt genocid. Sîrbii morţi sînt victime colaterale. Gherila kosovară e o insurgenţă de eliberare; Fatah e o mişcare teroristă. Toate distrugerile comise de comunişti se datorează cruzimii lor diabolice; cele de după 1990 sînt efecte secundare de care nu răspunde nimeni. Legile comuniste poloneze care permiteau avortul erau odioase. Legile democrate poloneze care interzic avortul (începînd din 1993) sînt democrate.
 
Distorsiunea cognitivă
 
S-a vorbit în presă despre biruinţa Occidentului şi prăbuşirea blocului estic. O să încerc să arăt, pe scurt, că de fapt e vorba de un fenomen de convergenţă a celor două sisteme, şi nu de divergenţă.
Ţările Occidentului se reformează şi ele intens, după 1945. Ca să luăm doar cazul Statelor Unite: în 1946 a renunţat la colonia insulele Filipine, în 1965 a dat dreptul negrilor să se căsătorească cu femei albe, să studieze la şcolile albilor şi chiar să bea apă de la robinetele pentru albi. În 1964, psihiatrul Ewan Cameron a încetat experimentele sale de condiţionare psihică; un film, Candidatul manciurian, din 1962, pune diabolic pe seama comuniştilor experimentele efectuate chiar de americani şi canadieni. În 1972, americanii încetează experimentul Tuskegee, destinat să observe efectele sifilisului netratat asupra unui grup de patru sute de negri. Tot în 1972, Canada aboleşte legile care impuneau sterilizarea obligatorie a persoanelor considerate debile mintal. În 1965, SUA abolesc legea care interzicea imigrarea „raselor inferioare“ mediteraneene, evrei şi italieni. Din 1958, persoanele bănuite de simpatii de stînga au dreptul să primească paşaport, în Statele Unite. Leonard Bernstein, Arthur Miller şi Robert Oppenheimer, Orson Welles şi Linus Pauling au fost concediaţi, hăituiţi şi persecutaţi pentru ipotetice simpatii politice, în ţara libertăţii cuvîntului şi a dreptului individual la un proces echitabil. Charlie Chaplin a fost expulzat din SUA pentru filmul Modern Times. Pe scurt, Occidentul liberal şi democrat pe care-l idealizează presa a apărut tîrziu, după ce a măturat sub covor mii de schelete.
 
Blocul estic
 
Blocul estic n-a fost nici el la fel de unitar, negru şi sîngeros pe cît ni l-a prezentat literatura horror gory publicată ca istorie după 1990. În schimb, trebuie să distingem două situaţii, cea din România şi cea din blocul estic în ansamblul său.
 
În România, în 1948, comuniştii care iau puterea nu sînt nici măcar o mie. O bună parte dintre ei nu pot fi folosiţi în aparatul de stat, din varii motive; comuniştii care iau puterea sînt vreo cinci sute, probabil. Dar ţara trebuie condusă: e nevoie de prim-secretari de partid, activişti, primari, securişti, miliţieni, directori de întreprindere. Aceştia sînt atraşi din masa populaţiei şi instruiţi sumar într-ale socialismului ştiinţific. Cei care construiesc comunismul în România nu sînt comunişti.
 
În România, deceniile 1945-1965 au fost cumplite: cote, colectivizare, Bărăgan, închisori politice. Deceniul 1980-1990 a fost un deceniu al cenzurii şi foamei. Anii 1965-1979, cincisprezece ani, au reprezentat un interglaciar blînd. Ultimul deceniu al României socialiste, 1980-1989, e cel care a lăsat gustul final şi amintirea finală a comunismului: cultul personalităţii, cenzura, foamea şi sărăcia generalizate – dar statistic n-a durat mai mult decît anii de deschidere şi libertate.
 
În schimb, celelalte ţări din blocul de est se reformează încet. Iugoslavia e de la bun început o ţară deschisă către Occident. În 1980, economia Chinei devine eficientă şi creşte (de treizeci de ani) cu zece procente anual. Societatea chineză e azi o societate de consum. Din 1980, sindicatul Solidaritatea e acceptat ca partener de dialog de guvernul polon, fără ca armata sovietică să intervină, cum făcuse cu 12 ani mai devreme în Cehoslovacia. Economic (China) şi politic (Polonia), economic şi politic (Iugoslavia), ţările estice se liberalizează înainte de venirea lui Gorbaciov la putere.
 
Economia sovietică între 1980-1985 „stagna“, după expresia consacrată a kremlinologilor. Poate că stagna. Dar abia Gorbaciov a reuşit s-o prăbuşească: între 1985-1992, economia URSS scade cu 40%. Practic, a avut loc un proces de distorsiune cognitivă: lipsa de libertate politică (sub Brejnev) a fost asociată cu distrugerea economiei (sub Gorbaciov).
 
Dan Ungureanu a predat latina şi greaca, apoi etnopsihologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, iar ulterior, limba română, la Universitatea Paris III. În prezent este profesor în Canada.