După aproape trei luni pot în sfîrșit să merg spre casă pentru cîteva zile, din Republica Moldova, unde lucrez în cadrul unul proiect de asistență tehnică al Uniunii Europene. Este sfîrșitul lui mai și o pot face fără să intru obligatoriu în carantină pentru 14 zile, pentru că mă încadrez într-una dintre multele litere cu excepții din HG-ul Guvernului României – deci sînt un „privilegiat”. Frontiera aproape pustie în ambele sale părți, așa cum nu o văzusem niciodată: unul-două autoturisme și tot atîtea microbuze care încearcă să intre sau să iasă din România. Sînt împreună cu un coleg român și ne temem amîndoi de modul de interpretare a textului HG-ului de către polițiștii de frontieră sau de către reprezentanții DSP – dacă vom fi obligați să intrăm în carantină, decidem să nu mai continuăm drumul și să ne întoarcem la Chișinău. Temerile noastre sînt complet nejustificate: cam în 20 de minute am trecut de ambele puncte de frontieră. Treptat, cum ne îndepărtăm de Albița spre Huși și mai ales spre Crasna, traficul se animă aproape ca în vremurile normale.

Totuși, nimic nu e normal: am trecut frontiera externă a Uniunii Europene ca o „excepție”, iar pustietatea graniței aducea cu vremurile de mult apuse. Acest fapt impune nevoia unei analize: ne obișnuiserăm atît de mult cu noile realități ale libertății de mișcare din ultimii 30 de ani, și în special după 2002, încît noua situație ni se pare șocantă și de neînchipuit. Mai ales pentru că nu este impusă de o putere politică dictatorială, ci de măsurile unor state democratic-protective și de propria noastră frică de boală și moarte. Și mai ales pentru că epidemia de SARS-CoV-2 a relansat public și la nivelul întregii lumi, într-o manieră brutală și dramatică, conceptul de graniță.

Din punct de vedere funcțional, ce este o „graniță”? În primul rînd, poate reprezenta o distincție, o diferență: între spații naționale, între spații politico-economice și culturale supranaționale sau, la un alt nivel, între spațiul locuirii individual-familiale și restul comunității. Non-spațial ne gîndim la stări diferite sau raportări diferite (în cazul realității, granița dintre adevăr și minciună – aka „fake-news” – sau cea dintre expertiză și impostură). Această distincție delimitează ceva care are caracteristici clare și niște reguli de permeabilitate: de intrare și ieșire.

În al doilea rînd, o graniță este o interdicție: nu poți ieși dintr-un spațiu și intra în altul decît dacă îndeplinești anumite condiții precise, dacă ești „o excepție”, un „privilegiat” sau, în alte situații, nici nu vrei să depășești granița, ci mai mult dorești să te identifici și mai mult cu spațiul, starea sau raportul care te definește.

În al treilea rînd, putem vedea granița ca punct de reper, ca mijloc de orientare, nu numai spațial-geografic, ci și din punctul de vedere al cunoașterii: care sînt criteriile de identificare, care sînt contururile, cum recunoaștem competența, bunul-simț sau moderația și unde încep impostura, megalomania, intoleranța. Sau criterii mai fine, absolut necesare într-o lume a confuziilor: diferențierea este întotdeauna un semn de discriminare propriu-zisă sau un semn de identificare și separare a unor categorii diferite?

Acest polisemantism al graniței este foarte actual astăzi, iar criza epidemică se suprapune și devine revelatorul unor rupturi și procese mult mai vechi: lipsa de încredere tot mai mare în expertiză și „democratizarea” comunicării publice, dificultatea de a separa în spațiul public competența de impostură și agresivitatea tot mai mare a acesteia din urmă, eroziunea lentă a consensului liberal și avansul tot mai evident al ideilor și mișcărilor radicale de dreapta sau de stînga, al populismului de ambele culori și al demagogilor cu soluții miraculoase la purtător.

Dacă am analizat granița ca funcție, ar fi util să studiem puțin și granița ca tipologie. Avem, în primul rînd, aspectul politico-statal sau multinațional, unde putem vorbi de granițele clasice, pe care începuserăm să le cam uităm noi, cei din interiorul Uniunii Europene, și pe care le-am redescoperit brusc și cu oroare la începutul lui martie 2020. Aici avem evident de-a face cu funcția de interdicție clasică și pe care o credeam revolută, dar iată că nu este. Extinzînd, avem granițe dintre spații interstatale, politico-economice, civilizaționale, uneori continentale: Uniunea Europeană, America de Nord, America de Sud, Australia, China și Rusia (adevărate țări-continente) – toate cu o coerență internă mai mare sau mai mică. În acest caz observăm un concept al graniței care este un amestec de interdicție și diferențiere: cine ar fi crezut vreodată că UE va pune SUA pe o listă cu interdicții atît de evidente? Pe de altă parte, devine tot mai evidentă nevoia Uniunii Europene, Japoniei, SUA de a deveni, industrial și economic, semnificativ mai puțin dependente de China decît la începutul anului 2020 – deci vorbim de creșterea diferențierii și de reducerea integrării/globalizării.

La nivel personal, ne-am confruntat cu noua graniță impusă de SARS-CoV-2 sociabilității noastre, cu întreruperea contactelor directe, fizice cu ceilalți din afara familiei nucleare (și cîteodată și cu aceștia), cu munca de acasă (cînd se poate), cu interdicția de a ieși din casă cu excepția cumpărăturilor de strictă necesitate, a formării unui grup mai mare de trei persoane din familii diferite – asta mă duce cu gîndul automat și fără să vreau la decembrie 1989. Deci interdicții și limite drastice puse naturii noastre sociale, colaborării, contactului fizic-vizual cu ceilalți, relațiilor fizic-directe cu rude, prieteni, colegi, furnizori, clienți, străini. Spațiul nostru fizic a fost și este încă drastic limitat (și autolimitat), dar în compensare am fost împinși tot mai mult spre spațiul virtual.

În ultimele luni s-a petrecut un fenomen straniu, dar care nu este nou: granițele fizice au devenit tot mai vizibile și constrîngătoare și ne-au împins tot mai mult spre lumea virtuală cea fără granițe. Un proces mai vechi, împreună cu limitarea dramatică a lumii noastre fizice în vreme de molimă, ne-a lăsat în voia lumii virtuale, dezvoltate la un nivel de negîndit acum 20-30 de ani: astăzi nimeni nu-și mai poate imagina viața fără Internet, fără servicii digitale, fără instantaneitatea mesajelor și știrilor.

Și mă tem că și fără repere – borne de graniță: lumea virtuală este instantanee, nemijlocită, puternic „antiautoritate” de orice fel, nestructurată și de aici, inevitabil, neordonată și relativistă. Se estompează tot mai mult distincția dintre expertiză și impostură, dispare prestigiul cunoașterii realității în favoarea fantasmelor, dispare separația dintre faptele reale și cele imaginare (fantezii, conspirații, minciuni complete sau pe jumătate). Dispare treptat distincția dintre adevăr și minciună, dintre certitudine și relativism. Culmea este că tocmai revolta împotriva recluziunii impuse de epidemie s-a născut în spațiul virtual, unde ne-a împins și mai tare chiar epidemia SARS-CoV-2.

Granița ca interdicție nu este deloc o soluție, nici la nivel individual, nici la nivel colectiv. La nivel individual vedem o dată mai mult uriașa importanță a libertății de mișcare, a libertății de socializare, a contactului direct, palpabil, senzorial cu lumea fizică, materială. Pe de altă parte, lumea virtuală, dincolo de multele sale beneficii pe care însă trebuie să le considerăm cu multă atenție și mult mai critic decît pînă acum, ne împinge ușor, tot mai mult și tot mai sigur spre singurătatea nelimitată.

La nivel colectiv, granițele apărute peste noapte ne fac să ne gîndim la impactul durabil al epidemiei de SARS-CoV-2: mulți au spus că lumea nu va mai fi la fel și unii s-au bucurat că avem oportunitatea distrugerii relativ pașnice a lumii vechi și a creării unei noi lumi „bune”. Cred că trebuie să avem grijă ce ne dorim, dar, fără să intru prea adînc în această discuție, cred și sper că lumea nu se va schimba prea mult: un bemol pus globalizării, o orientare mai mult spre interiorul grupurilor interstatale politico-economice, unde probabil integrarea chiar va crește. Va crește cu siguranță preocuparea pentru asigurarea securității interne: sanitare, alimentare, industriale, tehnologice, militare. Este posibil ca fracturile anterioare crizei COVID-19 din lumea occidentală să se accentueze, ca și agresivitatea marilor puteri nedemocratice, chiar dacă, la nivel simbolic și de prestigiu, atît China, cît și Rusia au ieșit șifonate serios. Pe de altă parte, criza actuală ne face să vedem la adevărata ei semnificație valoarea politică a libertății de mișcare, interconexiunile vitale dintre societățile și economiile deschise de pe întreg globul. Și cred că sînt șanse mici să se schimbe ceva semnificativ – și, evident, nu e de dorit.

Granița ca diferențiere trebuie să o analizăm critic, să o acceptăm pe deplin acolo unde este fundamentală pentru dezvoltarea umanității din noi și să o atenuăm pînă la dispariție acolo unde se opune acestei dezvoltări. Dar trebuie să fim mai conștienți și de materialitatea noastră, de caracterul natural în ultimă instanță al existenței – de aici, poate să medităm încă o dată la dezirabilitatea a ceea ce Ernst Nolte numea transcendența practică: tendința de a ne depăși permanent limitele noastre naturale și iluzia că vom putea într-o zi depăși definitiv granița naturii și că vom crea o lume complet „manufacturată”, artificial-virtuală.

Granița ca reper – de cunoaștere, moral, axiologic – cred că trebuie încurajată mult mai mult. Avem absolută nevoie de orientare, de limitare și eliminare a confuziilor, de ierarhizare: ceea ce este mai important și ceea ce este mai puțin important, ceea ce este valoros și ceea ce este lipsit de valoare, ceea ce este adevărat și ceea ce este neadevărat; mai simplu, de a separa adevărul de minciună. Descurajarea graniței ca interdicție, acceptarea critică a graniței ca diferențiere și încurajarea graniței ca reper – mici învățăminte la jumătatea (poate) a crizei epidemiei de SARS-CoV-2.

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.

Foto: wikimedia commons