În 2016, cînd se aniversează 140 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, românii pot participa la această sărbătoare prin contribuţii la subscripţia publică ce ar avea un rol major în achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului. Solidaritatea naţională a fost reală şi victorioasă pentru cauza culturii în cazul construcţiei Ateneului, la sfîrşit de secol XIX; de ce nu ar izbîndi şi la început de secol XXI, într-un alt context al dezbaterilor despre identitatea spirituală?

Exegeza academică brâncuşiană, dar şi accentele pînă aproape de grotesc pe care le capătă uneori avîntul de mitologizare a „personajului“ ce dublează artistul considerat cel mai important reformator al sculpturii moderne se regăsesc, deopotrivă, în perimetrul receptării contemporane a celui despre care Peter Greenaway pregăteşte un film (Wal­king to Paris). Fost student al instituţiei care se numeşte acum Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Brâncuşi a realizat Ecorşeul (1900-1902) la cererea şi cu sprijinul doctorului Gerota, iar unul din exemplare se află în patrimoniul UNArte şi este emblema sa vizuală. Un studiu publicat în 2014 e dedicat respectivei lucrări de Elena Dumitrescu, ce face parte din departamentul de sculptură al acestui reper al învăţămîntului nostru artistic superior. Menţionăm, tot în legătură cu Ecorşeul, o comunicare a profesorului şi brâncuşiologului Cristian-Robert Velescu, susţinută la conferinţa dedicată împlinirii a 150 de ani de existenţă a UNArte în 2014 şi organizată de aceasta în colaborare cu Institutul de Istoria Artei al Academiei Române.

Opera şi biografia lui Brâncuşi sînt esenţiale în cursurile lui Cristian Velescu referitoare la întîlnirea între modernitate şi avangardă în arta primelor trei decenii ale secolului 20, cursuri oferite tuturor nivelurilor de studii din UNArte. Dinamica structurii acestor referinţe a crescut odată cu adăugarea „temei“ Duchamp-Brâncuşi – prietenia celor doi – rolul lui Duchamp în promovarea expoziţională a operei românului.

În ce mă priveşte, îl aduc în discuţie pe Brâncuşi la un curs despre istoria artei româneşti de după 1960, cînd încerc să identific ecouri, influenţe ale viziunii şi operei sale în sculptura noastră, mai ales în cea a deceniilor şapte şi opt ale secolului trecut, şi mă refer la fenomene precum „taberele“ de sculptură, sau la nume ca Apostu, Iliescu-Călineşti, Maitec, Paul Neagu, Gorduz, Jacobi, Ion Condiescu…

Aş observa că studierea „siajului“ brâncuşian poate fi dezvoltată, nuanţat, cu precauţie (e vorba, în unele cazuri, de ipoteze de lucru), şi la unii exponenţi ai generaţiei ’80: Ovidiu Simionescu, Leonard Răchită, Marian Zidaru, Gheorghe Zărnescu, Darie Dup în recenta etapă de creaţie şi suită expoziţională… Putem extinde cercetarea la promoţii şi mai tinere – mă gîndesc, de pildă, la Ioan Medruţ şi la unele dintre lucrările sale.

Revenind la spaţiul UNArte: în clasa lui Neculai Păduraru, profesorul îl evocă pe Brâncuşi pentru a trimite la esenţa arhaicului, a izvoarelor, interpretate în spiritul modernităţii, menind acest exemplu stimulării creativităţii studenţilor. Darie Dup, atacînd diverse probleme de atelier, se referă punctual şi la aspecte ale operei lui Brâncuşi, ţintind în cele din urmă, chiar dacă porneşte de la elemente biografice ori de la relaţiile între o lucrare şi spaţiul pe care aceasta îl defineşte/ocupă, spre semantica deloc simplă a creaţiei artistului născut la Hobiţa. Susţine că a întîlnit studenţi care cunosc chiar în detaliu opera acestuia şi o cercetează cu real interes. Artiştii tineri, unii studenţi, se arată interesaţi de locul şi particularităţile fotografiei pe traseul preocupărilor „sfîntului din Montparnasse“. Aurel Vlad subliniază importanţa lui Brâncuşi pentru categorii diferite de studii, de la cele ce implică recursul la Ecorşeu, pînă la studiul compoziţiei. Adrian Pîrvu propune chiar ca temă de atelier lucrarea de studenţie tocmai menţionată a autorului Coloanei fără sfîrşit şi insistă asupra creşterii organice a operei brâncuşiene, etapă cu etapă, proces pilduitor şi pentru studenţi. Tînărul Cătălin Bădărău, şi el membru al departamentului de sculptură, pune în lumină în discuţiile cu studenţii consecvenţa cu sine a lui Brâncuşi, ce poate funcţiona ca model, treptele devenirii lui ca artist.

O iniţiativă recentă poartă titlul Ex-libris Brâncuşi 2016 şi îi aparţine lui Florin Stoiciu, care predă la departamentul de grafică al universităţii noastre. Este vorba de o expoziţie itinerantă cu gravuri realizate de numeroşi artişti consacraţi, dar şi de studenţi şi elevi, la care se adaugă catalogul acesteia, deja apărut.

Dacă vorbim de pelerinaje culturale, unul dintre cele mai importante pentru români la ei acasă este călătoria la Tîrgu Jiu pentru a vedea ansamblul monumental creat de Brâncuşi, pentru a străbate Calea Eroilor. Nu mi plac vorbele mari, dar mi-e greu să spun altfel: acolo se află o adevărată axis mundi a spiritualităţii noastre.

Adrian Guţă este decanul Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei, UNArte.