Despre arta spionajului
S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“. Nathan Hale face figură de erou nu atît pentru incursiunile lui de spionaj militar din timpul Revoluţiei Americane, cît pentru ultimele sale cuvinte pe care le-ar fi spus înainte de a fi executat de englezi: „Îmi pare rău că nu am decît o singură viaţă pe care să o jertfesc pentru ţara mea!“.
În ceea ce priveşte profilul ideal al spionului, nimic nu s-a schimbat de două milenii şi jumătate, de cînd Sun Tzu scria în Arta războiului despre această meserie: „Ceea ce trebuie, înainte de toate, este să apreciezi caracterul spionului şi să stabileşti dacă este sincer, demn de încredere şi cu adevărat inteligent. Apoi el poate fi folosit“. Şi pentru că „întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie (…), trebuie să recrutăm oameni înteligenţi, dar care par proşti, şi oameni întreprinzători, în ciuda aerului lor inofensiv, oameni sprinteni, viguroşi, îndrăzneţi şi bravi, deprinşi cu misiuni modeste şi capabili să îndure foamea, frigul, mizeria şi umilinţa“.
Sun Tzu ştie însă prea bine că sînt situaţii în care trebuie să se recurgă la oameni cu slăbiciuni, vulnerabili, submediocri sau chiar de cea mai proastă calitate, dar cărora li se poate găsi o utilitate în ramificaţiile terminale ale reţelei pentru aspirarea informaţiilor. De fapt, aceştia sînt folosiţi nu în pofida defectelor lor, ci tocmai datorită acestor scăpări de conduită şi minusuri de caracter, care îi fac fie şantajabili, fie dornici de mărire cu orice preţ, mai ales că simt că nu deţin calităţi excepţionale care să îi scoată din rînd. Iată cum îi prezintă Sun Tzu: „Sînt şi alţii care, comiţînd greşeli, au fost pedepsiţi. Sînt sicofanţi şi favoriţi care rîvnesc la bogăţie. (…) Există cei cu două feţe, nestatornici şi vicleni, şi cei care aşteaptă permanent să vadă de unde bate vîntul“. Nu uită să dea indicaţii şi asupra agenţilor dubli, practica jocului la două capete fiind dintotdeauna o dimensiune importantă a spionajului, una din căile de circulaţie a informaţiei secrete: „Cînd inamicul trimite spioni ca să iscodească ceea ce fac sau nu fac, le dau cu generozitate bani, îi trimit înapoi şi îi transform în propriii mei agenţi.“
Aşadar nimic nou sub soare, spionajul apare în cele mai vechi menţiuni legate de arta războiului, dar şi în ipostaza de instrument politic de menţinere a controlului intern. Calitatea de duşman nu e atribuită doar inamicului, străinul cu care se poartă un război, ci şi celui din interiorul cetăţii, care ar putea complota împotriva ordinii stabilite la un moment dat. Ne sună încă în urechi stalinistele etichete infamante de tipul „duşman al poporului“. Nu ştim cum îi numeau cei din Mesopotamia pe cei cu o astfel de atitudine „duşmănoasă“, dar există mărturii că acum 6000 de ani cîrcotaşii interni erau atent supravegheaţi şi urmăriţi. Izvoare istorice şi literare atestă practici de spionaj în lumea antică. La curtea faraonilor, spionii aveau un rol bine definit atît în identificarea supuşilor lipsiţi de loialitate, cît şi în localizarea următoarelor triburi care ar fi fost demne, prin bogăţie sau amplasare, să fie ţinta următoarei incursiuni de anexare. Începînd cu primul mileniu înaintea erei noastre, spionajul egiptean a fost orientat înspre culegerea de informaţii strategice care aveau relevanţă în legătură cu rivalitatea militară şi politică reprezentată de Grecia Antică şi apoi de Roma. Pentru că deseori informaţiile se transmiteau prin mesaje scrise, se impune profilul spionului ştiutor de carte.
Mai mult decît atît, pentru evitarea interceptării, în mesajele scrise se recurge la coduri, se perfecţionează exprimarea criptică, se inventează cerneală înşelător evanescentă, precum şi compartimentele secrete în haine care să permită transportul clandestin al mesajelor.
Grecii, în multele lor rivalităţi şi războaie, au înţeles foarte bine avantajul strategic decisiv al atacului fulger, prin surprindere, şi importanţa de a induce în eroare adversarul, oferindu-i informaţii false. Nu spunea oare Sun Tzu că întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie? Şi tot el: „O armată nu poate fi condusă după codul manierelor elegante“. Această miză strategică pe manipularea informaţională e imposibil de conceput şi realizat în absenţa activităţii eficiente a spionilor. Grecii au rămas proverbiali în arta disimulării intenţiilor, legenda Calului troian fiind doar o ilustrare a recomandării: „Să te temi de greci şi cînd aduc daruri“. (De fapt, darul otrăvit e o invenţie a spionilor egipteni.) În condiţiile rivalităţii între oraşele-state, spionajul devine instrument politic curent. Pe lîngă necontenitele drumuri ale curierilor, nevoia unei mai rapide circulaţii a informaţiilor secrete duce la inventarea unui extrem de performant sistem de comunicare prin semnale luminoase codate, rămas neegalat pînă în timpurile moderne.
Bizanţul rafinează arta disimulării moştenite de la greci – limbajul consacră astfel de practici prin cuvîntul „bizantinism“ – şi pune la punct una dintre primele agenţii civile care să culeagă informaţii despre activităţi militare şi economice străine, de la comercianţi, negustori, marinari, simpli călători sau oameni de afaceri. Dar dintre toate civilizaţile antice, Imperiul Roman a fost cel care a dat cea mai mare amploare activităţii de spionaj şi culegerii de informaţii sub acoperire. Cel mai faimos caz este asasinarea lui Iuliu Cezar în 15 martie anul 44 î.Hr. Deşi detaliile exacte ale conspiraţiei au rămas un mister pentru istorici, există date conform cărora Cezar ar fi fost prevenit că i se pregăteşte un atentat, dar el a ignorat aceste informaţii, care ar fi conţinut chiar nume ale complotiştilor. În Imperiul Roman se practica asiduu spionajul politic. Mai multe mărturii consemnează în secolul I d.Hr. existenţa unei adevărate poliţii politice secrete: frumentarii. Prin secolul III, scriitorii romani se plîng de excesiva cenzură şi de presiunea exercitată de această forţă de ordine secretă, comparînd-o cu o armată de ocupaţie. Spionajul politic nu era practicat doar la marginea Imperiului pentru a regla probleme de vecinătate, ci chiar în inima Romei, între fracţiunile rivale ale celor aflaţi la guvernare. Nesiguranţa şi neîncrederea creată de această situaţie a impus crearea unei structuri paralele – agentes in rebus – prima instituţie de contrainformaţii. Spionii se vînau între ei.
După căderea Imperiului Roman, se recurge la activităţi de spionaj cu precădere în timp de război. Abia Inchiziţia va relua masiv practica iscoadelor interne şi represiunea în baza delaţiunii. Renaşterea marchează slăbirea presiunii exercitate de puterea papală şi emanciparea noilor state, aflate în competiţie pentru resursele din noile teritorii descoperite şi pentru monopolul marilor rute comerciale. Florentinul Niccolo Machiavelli argumenta caracterul indispensabil al activităţilor de spionaj, de manipulare, de acţiuni disimulate în vederea protejării intereselor şi puterii celor aflaţi la conducere.
Prima reţea adevărată de spioni e iniţiată în ultima parte a secolului al XVI-lea la curtea Angliei, sub conducerea regelui Henric al VIII-lea. În urma ruperii de Biserica Catolică, el înfiinţează o extinsă poliţie secretă sub comandă militară pentru a neutraliza catolicii loialişti care ar fi ameninţat monarhia. Regina Elisabeta va fi însă cea care va contribui la rafinarea practicilor de spionaj. Noutatea începea cu faptul că recrutarea agenţilor nu mai e lăsată la întîmplare, nu mai sînt de ajuns voluntarii nepregătiţi sau militari oarecare. În serviciul secret al reginei sînt atraşi lingvişti, savanţi, scriitori, ingineri, aşadar cărturari, oameni de ştiinţă capabili să devină experţi în identificarea şi analiza informaţiei relevante pentru obiectivele strategice avute în vedere.
Pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Europa continentală activitatea de spionaj rămîne o activitate ad-hoc, utilizată punctual în serviciul monarhilor şi al marilor seniori, mai ales în condiţii de conflict militar. Abia domnia Terorii, ce a urmat imediat după Revoluţia Franceză, mai precis începînd cu anul 1793, marchează profilul statului poliţenesc totalitar. În timpul Războiului Civil American se instituie o consistentă interfaţă între operaţiile militare şi serviciile de informaţii, iar spre sfîrşitul secolului al XIX-lea se înfiinţează primele organizaţii militarizate de informaţii.
Poveştile mai recente le ştim. Sau credem că le ştim. Oricum, ne place să credem că rolul fundamental al tuturor serviciilor secrete ar trebui să fie evitarea conflictelor deschise, sîngeroase. O spunea şi Sun Tzu: „Supremul rafinament în arta războiului este de a dejuca planurile adversarului“. Şi tot el: „Cel care excelează în soluţionarea dificultăţilor înainte ca ele să apară, cel care este capabil să-şi învingă adversarii triumfă înainte ca ameninţările acestora să se concretizeze“.
Alexandru Ofrim este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
