Deochiul, invidia și capra care pune ordine în lume

Răzvan PAPASIMA
Publicat în Dilema Veche nr. 772 din 6-12 decembrie 2018
Deochiul, invidia și capra care pune ordine în lume jpeg

Un studiu sociologic recent, comandat de o publicație independentă cu sediul la Cluj, ne-a prezentat în prag de centenar cum stau românii la capitolul invidie, și mai că ne-a stricat sărbătoarea. Concluzia cercetării a lovit implacabil: expresia care ne caracterizează cel mai bine este „să moară capra vecinului“. Totuși, dacă ne propunem o privire mai atentă asupra acestei expresii, a difuziunii sale și a semnificațiilor pe care le implică, lucrurile se complică și mai mult. Povestea inițială sună cam așa: „Erau doi vecini într-un sat. Unul dintre ei avea o capră, iar celălalt se plîngea mereu că nu avea nici una. Zi de zi văzîndu-l pe aproapele său bucurîndu-se de capra sa, a devenit din ce în ce mai supărat și mai trist. Într-o zi, însă, Dumnezeu a apărut și i-a spus: Haide, zi-mi, fiul meu, ce vrei? Vrei oi, vrei pămînturi, ce vrei? Vreau să se înece capra vecinului meu, a răspuns acesta“. Nimic nu e nou în această scurtă istorie a anticei invidii, numai că aceasta nu ne aparține, povestea este de origine grecească. Diferite forme de „să moară capra vecinului“ se regăsesc peste tot în Balcani. „Aaaa, e un balcanism“, vor spune unii. Nu. Poate fi întîlnit într-o formă foarte asemănătoare și în Ungaria, iar de curînd am dat peste o expresie aproape identică în Rusia, numai că acolo nu era vorba despre o capră, acolo vaca vecinului era problema.

Antropologul american George M. Foster, preocupat în mod deosebit de invidie și de lipsa încrederii caracteristică societăților țărănești, a descoperit în Tzintzuntzan, un sat din Mexic unde făcea teren, că animalele domestice, mai ales cele de dimensiuni mai mari, erau bunuri potențiale de invidiat, fiind foarte valoroase pentru țărani. Cu toate că informatorii săi negau faptul că deochiul poate face rău animalelor, nu era indicată exprimarea admirației directe pentru un animal, fiindcă acest lucru i-ar fi putut face rău. Unii oameni vindeau rapid animalul admirat, sperînd să recupereze capitalul înainte de posibila moarte a acestuia. Neaoșul de-ochi și latinescul in-vidia (în-vedere, în-ochi) însemnau la origine același lucru și, probabil, au aproximativ aceeași vîrstă. Primul a devenit însă o formă mai specializată a invidiei, larg răspîndită, fără a fi universală. Se poate regăsi în zona Mediteranei și în Balcani, dar și în America de Sud, în unele zone din Africa și vestul și estul Asiei, și are la bază credința potrivit căreia oamenii pot cauza răul printr-o simplă privire invidioasă asupra unui bun aparținînd altcuiva, dar mai ales posesorului său. Este prin urmare o credință în forța distructivă și supranaturală a invidiei proiectată prin ochii invidiosului. Un mecanism cultural defensiv specific societăților mai puțin complexe, tradiționale sau țărănești, în care binele este văzut ca fiind limitat, după cum afirma Foster. Societăți dominate de ideea că de fiecare dată cînd cineva cîștigă, o face în paguba altcuiva, în care încrederea acoperă doar spațiul restrîns și închis al familiei, iar în afară domină mai degrabă suspiciunea și lipsa de cooperare.

În astfel de aranjamente sociale, în care viața este parte dintr-un joc cu sumă nulă, conștientizarea invidiei este ridicată. Oamenii știu ce este invidia, o anticipează și o recunosc în fiecare situație. Așa se explică de ce deochiul, nimic mai mult decît frica instituționalizată de consecințele invidiei, era și încă mai este, într-o anumită măsură, o credință des întîlnită în spațiul carpato-danubiano-pontic. Și nu e de mirare atunci cînd ne referim la cea mai mare țară cu populație rurală din Europa, marcată de sărăcie (potrivit ultimelor date INS, 4,6 milioane de români pot fi considerați săraci) și de creșterea alarmantă a inegalităților la toate nivelurile (interpersonale, interurbane, interregionale). Devenită ceea ce Vintilă Mihăilescu numea păpușa rusească a inegalităților, România a prezervat, în parte, credința arhaică a deochiului, dar a și upgradat-o sub influența schimbărilor sociale.

În trecut, teama de deochi era larg răspîndită, iar mecanismele de protecție implicau procedee complexe. Posesor al unei perechi de ochi de culoare deschisă, am fost pus în dese rînduri în situația agresorului, gata oricînd să arunce o privire aducătoare de ghinion, de necazuri și de catastrofe asupra persoanei aflate în raza mea vizuală. Mai mult, m-am trezit avertizat că mirarea mea ar fi putut provoca chiar distrugerea obiectului căzut pradă admirației mele. „Vai, tu ai ochii albaștri, nu te mai uita așa, că deochi“ sau „Zi-i: «Să nu-i fie de deochi!», că tu deochi“ sînt doar două ilustrări ale avertismentelor pe care le-am recepționat, mai mult sau mai puțin perplex, de-a lungul timpului.

Acest atribut, pe cît de supraomenesc, pe atît de răspîndit printre oameni, nu m-a ferit însă nici pe mine de „deochi“, a cărui victimă am căzut la rîndul meu, inevitabil. Atît bunica din partea tatălui, fată de preot, cît și cea din partea mamei, m-au descîntat în copilărie în moduri numai de ele știute și mi-au îndepărtat răul venit asupra mea dintr-o privire invidioasă. Pentru a contracara deochiul, au apărut, s-au răspîndit și au evoluat diverse practici și ritualuri magice de protecție, de la clasicul descîntec pînă la noile amulete care simbolizează un ochi albastru care te privește direct și continuu din orice poziție. Radu Umbreș observa, bunăoară, cum acest nou mod (împrumutat) de a devia privirea malevolentă a ochiului rău cu ochiul bun care veghează continuă, într-un alt registru, dar cu aceleași arme, lupta dintre bine și rău, acționînd în același timp ca o formă de control, prin care oamenii sînt avertizați să se comporte prosocial. Evident, globalizarea poate fi, printre altele, o explicație pentru difuziunea acestor noi forme de protecție. Pare însă că, în timp ce deochiul a pierdut teren, invidia a luat forma sa simplificată de ostilitate față de cineva care deține anumite avantaje sau calități considerate dezirabile, transformare ce poate fi legată și de modernizare.

Simplificînd, s-ar putea spune că dacă, în societățile tradiționale, teama de deochi era larg răspîndită, iar mecanismele de protecție acționau la nivel individual și implicau procedee complexe (descîntec, bentițe roșii, amulete), în societățile complexe este vorba mai degrabă de controlul invidiei, iar mecanismele de protecție tind să fie mai cu seamă colective și politice. Bineînțeles, indiferent de nivelul de complexitate al societăților, de sistemul religios sau etic, invidia este condamnată fără a-i lăsa dreptul la recurs. Acest fapt amintește de ceea ce afirma Foster: „De mici sîntem învățați că puține lucruri sînt mai reprobabile decît invidia pe norocul altora. Sîntem educați să ne bucurăm de succesul prietenilor și al colegilor, iar la nivel conștient, acest antrenament funcționează. În general, noi, americanii, credem că nu sîntem invidioși“.

Unul dintre principalele semne ale modernizării și ale influenței capitalismului îl reprezintă faptul că în Vest invidia este mult mai ascunsă, deghizată, reprimată și redenumită. Studiile interculturale arată că în Statele Unite invidia se suprapune unei emoții acceptate social, precum gelozia, și nu există o delimitare clară între cele două noțiuni. Este posibil ca uneori invidia să fie transformată în competiție de către cei care au mai multe reușite sociale, ceea ce poate crește productivitatea, iar de pe urma acesteia, cel puțin în teorie, ar putea beneficia -atît individul, cît și grupul social din care provine. Prin urmare, nu e de mirare că în Vest invidia este înțeleasă mai degrabă prin prisma competiției, văzută ca un motor de dezvoltare, și mai puțin prin prisma fricii care mai degrabă inhibă acumularea și impune limite. Dacă e să-i dăm crezare lui Max Weber, tocmai această competiție pentru acumulare înrădăcinată în etica protestantă a muncii stă la originea capitalismului, în timp ce teama și invidia ar sta, potrivit lui Helmut Schoeck, la baza socialismului, pe care îl numește „epoca invidiei“.

În societățile dezvoltate tehnologic, dar și în cele aspirante, precum România postsocialistă, rolul de amuletă împotriva deochiului îl are tot mai mult politicul, care recunoaște astfel utilitatea socială pe care invidia o are. Toate ideologiile politice încearcă să folosească și, în același timp, să controleze invidia. Legitimitatea capitalismului rațional de tip vestic provine și din faptul că oferă o explicație la problema invidiei, oferind oricui, prin etica muncii, posibilitatea de îmbogățire. Dar prea puțină invidie înseamnă și creșterea inegalităților dintre bogați și săraci sau/și un nivel scăzut de redistribuire a bogăției și a puterii.

Invidia este o emoție universală și, probabil, nu există nici o persoană care a atins perfecțiunea morală astfel încît să nu o simtă. Antropologii ar spune că este parte din ceea ce ne face oameni. Cel mai probabil, cantitatea de invidie nici nu diferă de la un popor la altul și nici de la un continent la altul. Ceea ce diferă sînt strategiile prin care societățile încearcă să reducă invidia și să o controleze, precum și implicațiile politice pe care acestea le au. Numai și numai efectele acestor strategii ne afectează viața de zi cu zi, fie că sîntem sau nu sîntem conștienți de acest lucru. 

Răzvan Papasima este doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.