Dacă am face un scurt istoric al confruntărilor dintre nou şi vechi la Bucureşti, am constata că mai întotdeauna noul a cîştigat. În numele aşa-zisei modernizări trebuia făcut tabula rasa, ca şi cum lumea nouă nu ar fi putut emerge natural, din ce se edificase pînă atunci. Regimul totalitar nu avea nevoie de teoretizări, de legitimări, nici măcar de vreo proptea în trecut, ci doar de suprafeţe virgine pe care să-şi afirme măreţia. Doar înlocuind brutal clădiri aristocratice, burgheze, puteau lua naştere oraşul omului nou şi lumea multilateral dezvoltată. Desigur, edilii lui Ceauşescu nu ar fi avut nevoie nici măcar de acest tip de justificare simplistă – argumentele lor erau mult mai pragmatice: e nevoie de blocuri, nu de case, e nevoie de un palat al republicii, nu de un cartier de vile, e nevoie de metrou, nu de biserici. Interesul public – sau ceea ce se înţelegea atunci prin asta – era mai presus de orice altceva. 

Tot pragmatice sînt şi argumentele care pun buldozerele şi macaralele de azi în mişcare: fiecare se consideră îndreptăţit să facă ce vrea pe propriul teren. Ce va ieşi din juxtapunerea tuturor clădirilor construite după bunul plac nici nu mai contează, de vreme ce obiectivele private sînt satisfăcute. Un turn de 75 de metri lîngă o catedrală? Un bloc cu 10 etaje într-un cartier de vile cu doar un nivel? O clădire de birouri care depăşeşte aliniamentul caselor din jur? Un mall în centrul oraşului? – orice este posibil, numai bani să iasă. Dacă pentru a le construi e nevoie să demolăm casa bunicii, şcoala sau un conac, dacă trebuie să defrişăm un parc sau să mutăm un monument nu contează, că doar asta înseamnă libertate. Interesul particular e peste toate. 

Poate comparaţia între cele două epoci – situate la o distanţă de doar douăzeci de ani – o să pară o impietate. Dar nu mi se pare că discrepanţele sînt chiar atît de mari în ceea ce priveşte efectele. Pînă la urmă, cacofonia e aceeaşi. Demolăm ca să construim. Din păcate, acum, ca şi atunci, demolăm ce e mai bun ca să construim prost. Mă plimb prin Bucureşti şi e ca şi cum m-aş plimba printr-un imens şantier. Nu ştiu exact ce vrea proiectantul, habar nu am care-s obiectivele şi cum va arăta, pînă la urmă, oraşul. Deocamdată, văd clădiri şui, mult plastic şi ferestre reflectorizante. Cîteodată, în aceste geamuri se oglindesc nişte case frumoase dar neîngrijite. În rest, e foarte mult moloz.