„Luminița de la capătul tunelului“ e o metaforă devenită loc comun în limbajul politic românesc de după 1989 și căzută în derizoriu mai cu seamă după guvernarea Convenției Democrate din 1996-2000, care o utilizase în exces în timpul campaniei electorale. Derizoriul a urmat, evident, entuziasmului excesiv și disproporționatei investiții de încredere cerută de noua putere politică atunci cînd a preluat guvernarea de la un regim aflat într-o evidentă continuitate de structuri și etos instituțional cu partidul-stat. Dar ce presupunea, de fapt, metafora și cu ce încerca ea să se lupte în imaginarul politic al acelor ani? Ce tip de așteptare chema această metaforă și care sînt posibilele explicații pentru dezvrăjirea masivă care a urmat?

Prima constatare este una cît se poate de banală: distanța mult prea mare dintre promisiuni și realizarea lor efectivă. Ambiția sau retorica electorală insuficient amendate, suprapuse pe așteptările unui electorat deja exasperat de criza economică și politică masivă a primilor ani de după 1989, au condus la o falie uriașă între posibilitatea reală de acțiune a guvernării, pe de o parte, și proiecțiile anterioare, cumulate cu așteptările. Cu alte cuvinte, guvernarea a căzut în propria capcană simbolică și discursivă, irosind uriașul capital de încredere și de legitimitate transferat de electorat în urma alegerilor. Este ceea ce în teoria politică se numește „capcana încrederii“ (David Runciman), sau dificultatea guvernării sau chiar a regimului politic (democratic) de a echilibra tendințele ușor schizoide ale democrației în sine, relevate de experiența ultimului secol. Apelul excesiv la încredere, neonorat la capătul drumului, poate distruge însuși țesutul fragil al „ficțiunii“ contractului (într-o formulă benthamiană). Pentru construcția democratică, chiar ideea de a propune de la bun început o metaforă de natură mai degrabă mesianică este contrară ideii de contract și delegare, intrinseci proiectului democratic. Metafora luminiței de la capătul tunelului implica existența unei entități sau a unui lider suficient de „luminat“ încît să ia poporul de mînă și să-l conducă spre ieșire, în urma unui acord exprimat prin ștampila „votat“. Pe de altă parte, într-o construcție contradictorie, aceeași entitate avansa ideea unui contract cu națiunea – „Contractul cu România“. Cele două părți se angajau, una să dea votul, cealaltă să livreze buna guvernare, pusă în operă de „15.000 de specialiști“. Toate aceste formule au intrat deja în folclorul politic al tranziției post-comuniste și pornesc de la incongruența fondatoare, în logica democratică, a două moduri radical diferite de a defini încrederea: mitul salvatorului și raționalitatea contractuală.

Democrațiile sînt o înșiruire de false crize, credea Tocqueville, uitîndu-se la viața politică americană a începutului de secol XIX. Tumultul scenei politice a Lumii Noi, succesiunea rapidă a guvernelor, agitația perpetuă a opiniei publice, colorată, gălăgioasă, stridentă, îl entuziasmau și îl nelinișteau în egală măsură. Metoda ajustării din mers a diferențelor izvorîte din practica egalității ridica în ochii primului teoretician modern al democrației chestiunea bunei guvernări și a abilității aleșilor de a insufla națiunii încrederea. Cu toate acestea, în mod paradoxal, instabilitatea aparentă a democrațiilor poate fi și sursa capacității acestora de a se consolida.

Tunelul, spațiu claustrofobic și angoasant, nu era cea mai potrivită metaforă pentru alternativa democratică, deși nu se poate afirma că intențiile din spatele ei vizau altceva decît construcția de tip democratic. O a doua constatare ține așadar de resorturile implicite mobilizate într-o asemenea formulă: metafora tunelului descrie, în primul rînd, un spațiu politic contiguu, obscur și unidirecțional. Mișcarea într-un asemenea spațiu nu poate avea decît un înainte și un înapoi, ceea ce limitează de la bun început posibilitatea alegerii. Or, modernitatea propune diverse metafore pentru proiectul democratic: lichiditate (Bauman), arborescență, interconectare, rețele etc. Mai toate presupun existența unui cîmp potențial de mișcare multidirecțional, unde individualitatea, subiectivitatea, diversitatea pot coabita în interiorul unui proiect politic flexibil. Liniaritatea, imaginea unidirecțională se regăsesc în imaginarul modernității în produse politice de tip istoricist, teleologic: societate închisă, condiționarea socială sau rasială, inevitabilitatea istorică. Cu alte cuvinte, metafora tunelului e cu siguranță integrată modernității, dar nu aduce neapărat servicii proiectului democratic. La treizeci de ani de la căderea Cortinei de Fier, într-un climat oricum dominat de retorica Apocalipsei, sfîșiat de autoritarisme, inegalități și traumatisme prost cicatrizate, tranziția pare mai degrabă eratică decît liniară. Dar absența luminiței de la capătul tunelului ar trebui, de fapt, să bucure mai mult decît să prost-dispună: e poate semnul că, în locul tunelului, mai există, încă, un cîmp al posibilităților.

Raluca Alexandrescu este conferențiar abilitat la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Foto: wikimedia commons