Îmi amintesc, cu un fior şcolăresc, de primele pagini ale capitolelor de istorie din manuale: cuprindeau, de obicei, colorate cu galben şi întotdeauna întinse pe ambele părţi, axe cronologice. Pornind de la acele puţine momente în care puteam avea o privire de ansamblu, mi-ar plăcea să desfăşor aici o axă (personală) a „omul activist“ în creştere, începînd cu originile lui – nu istorice, dar psihologice.

În copilărie, puiul activist (care, de obicei, e pui de activist) are o inocenţă şi o drăgălăşenie aparte. Astfel, începuturile sînt, ca întotdeauna, primite cu un zîmbet binevoitor, uneori cu nedumerire (pentru că micuţul seamănă deopotrivă în idei şi pozne cu Tom Sawyer, dar şi cu domnul Goe), admirat pentru îndrăzneala sa, apostrofat cînd întrece limita, dar, în fond, neluat foarte în serios în treburile de „oameni mari“. Puiul are, într-adevăr, creativitatea şi curajul de a cere bani sau recompense pentru ceea ce face, de a-ţi spune în faţă că eşti plictisitor, de a solicita să se joace de-a trenul, apoi de-a emisiunea TV, apoi de-a salvatorul unor persoane care sînt blocate în zapadă.

Are loc însă, uneori brusc, alteori printr-o „pregătitoare“ etapă, întîlnirea inconfortabilă dintre activist şi regulile altora: intrarea la şcoală. Divina instituţie care îi încurajează din plin pe copiii activi, atît timp cît se află „pe direcţia bună“. Cu ochii mari şi mîna pe sus, activistul continuă să-şi exprime liber părerea, strigă cînd i se ia pixul, refuză să tragă linii pînă jos, intră în competiţii, plînge în public, se oferă să care cutii, să deschidă geamul, să şteargă tabla. Deranjant, dar îndrăgit, micuţul iese în continuare în evidenţă prin fel de fel de vociferări şi comportamente „altfel“.

La pubertate, deja explodează. Scos din sărite de nedreptate, avînd preocupări hedoniste şi mai cu seamă extraşcolare, activistul devine sursă de spaimă, oboseală, lacrimi şi exasperare pentru dascălii săi. Fiecare conversaţie cu el duce fie la vinişoare verzi ce palpită în tîmple, fie la zîmbete triumfătoare, datorate unei dispute cîştigate. Încă de pe acum putem să ni-l imaginăm în viitor, stînd la pupitru, în vreun talkshow de maximă audienţă, susţinut prin pancarte, sloganuri şi inimi pline de iluzii de publicul entuziast al clasei a VI-a. Cu trecerea timpului, motivaţia lui se schimbă: dacă la început era vorba de dorinţa de a cerşi atenţie, deja notorietatea de care se bucură îl aruncă pe braţele mulţimii.

Activistul îşi aminteşte însă cu dibăcie că mulţimea este cea care îl susţine şi că pentru ea există; de aceea, el se îndreaptă uşor spre ceilalţi şi funcţionează pentru un bine comun, fie el şi o petrecere, o lucrare amînată, mai multe pauze, o minge de baschet.

Abia cînd trece la adolescenţă putem înţelege adevărata natură a activistului. Dacă în copilărie credeam că activistul este cel care se oferă voluntar în toate, cel care dă răspunsuri corecte şi participă la toate concursurile, acum ne lămurim că prima condiţie a activismului este lipsa obedienţei. Încep îndoielile serioase cu privire la legitimitatea autorităţii învestite pentru a „educa“. Activistul este, deci, cel care se revoltă, are curajul să se exprime şi propune o schimbare. Fără această ultimă condiţie, combinaţia de revoltă cu lene duce la o lamentare permanentă şi liniară, o voce subţire care strigă în deşert, confortabil aşezată în nisip, refuzînd să caute vreo oază.

Crescut astfel, în spiritul discernămîntului, dar şi al indignării, al creativităţii, dreptăţii şi altruismului, dar şi al incisivităţii şi hotărîrii duse pînă la impertinenţă, activistului nu-i mai rămîne decît un singur lucru pentru a „se coace“, pentru a rodi: o cauză. Chiar dacă este personală sau împărtăşită şi de alţii, dacă implică un salt de sute de ani înspre viitor sau o întoarcere la valori ancestrale, dacă are legătură cu mediul, politica, economia, religia sau chiar moda, activistului îi trebuie o convingere, o credinţă atît de bine înrădăcinată, încît să poată fi insuflată şi altora.

Zi şi noapte sîntem bombardaţi de activişti care mai de care. După cum se poate vedea mai sus, eu însămi îi văd şi îi aud, de-a lungul zilei, pe cei mici şi pe cei mari. Mă obosesc, mă enervează şi mă pun pe gînduri. Ce să facem cu ei? De unde vin, unde vor să meargă? Oare nu cumva sîntem şi noi unul dintre ei? Nu am avea oare nevoie de linişte? Cu toate acestea, privesc şi în colţul opus şi ceea ce văd mi se pare mult mai problematic: aşteptînd să se întîmple ceva, cuminte, în banca ei, cu privirea pierdută, şade periculoasa şi sfîşietoarea indiferenţă.

Diana Neagu este psiholog. Foto Lucian Muntean