Și anul acesta, bugetul e prezentat cu mare întîrziere: la momentul la care publicăm acest grupaj de articole, ar fi trebuit ca legea să fi fost deja discutată și adoptată. În schimb, nu avem decît informații vagi cu privire la direcțiile generale. Și, pe surse, se scurg diverse nemulțumiri ale unor miniștri care vor trebui să se descurce cu resurse mai mici decît speraseră inițial. Dincolo de adoptarea întîrziată și de tensiunile politice avem suficiente motive să fim moderat-optimiști. În primul rînd pentru că premierul a dat asigurări că vrea să construiască un buget echilibrat. Adică să mențină raportul dintre venituri și cheltuieli la cote rezonabile, să ofere mijloace suficiente pentru combaterea crizei sanitare și să găsească mijloace pentru a acoperi, acolo unde e cazul, efectele crizei economice. Două priorități au fost fixate de prim-ministrul Florin Cîțu: investițiile și sănătatea. Și două constrîngeri: să ne încadrăm într-un deficit de aproximativ 7% și o scădere economică de 4,4%.

Poate că aceste cifre nu spun mare lucru oamenilor de rînd. Cifrele sînt abstracte pînă în momentul în care încep să producă efecte. De pildă, pensia… Anul trecut, Guvernul a majorat pensiile doar cu 14%, în loc de 40%, așa cum fusese promis. Și e foarte probabil ca majorarea să fie, din nou, amînată: premierul sugerează că pensiile ar putea fi majorate doar cu rata inflației (cel mult 3%). Cheltuielile bugetare cu pensiile au crescut constant în ultimii ani, pe fondul dezechilibrelor demografice, al sistemului inechitabil, al unor angajamente politice demagogice și al deficitului la nivelul fondului național de pensii. Cum pot fi rectificate inechitățile fără să fie afectați tocmai cei vulnerabili?

Cheltuielile publice în creștere sînt punctul sensibil pentru economia românească în acest an. Iar banii europeni – marea speranță. Asta, cu condiția ca statul să creeze premisele ca aceste fonduri să fie folosite efectiv pentru relansarea economiei distruse de criza COVID. Dacă nu, acești bani vor rămîne doar pe hîrtie, ca o promisiune neonorată. Oricum, anul (de criză) 2021 ar putea să fie un moment de răscruce inclusiv pentru relația dintre stat și cetățean – și asta, pornind tocmai de la previzionarea bugetului. Logica echilibrului perfect între venituri și cheltuieli e bună doar pe termen scurt. Pe termen lung e perdantă.

Germania, de pildă, acceptă, pentru prima dată după decenii în care a produs excedent, un buget deficitar și o creștere a îndatorării. Dar face un efort suplimentar pentru a finanța pachete de ajutor pentru întreprinderile afectate de criză și pentru investiții masive în sănătate și în infrastructură. Iar Franța profită de relaxarea exigențelor UE în materie de responsabilitate fiscală pentru a regîndi finanțele publice. E pentru prima dată cînd se proiectează un buget „verde” – și asta, pornind chiar de la planul de relansare economică. Toate cheltuielile de la bugetul de stat sînt supuse unei evaluări care indică impactul asupra mediului: (climă, resurse de apă, economie circulară, lupta împotriva poluării, biodiversitate). Pînă și măsurile de fiscalitate au fost reorientate pentru a încuraja folosirea energiilor regenerabile, reducerea gazelor cu efect de seră etc. O țară cu o economie încă subdezvoltată și cu resurse limitate, cu un buget de stat oricum împovărat, nu are marjă de manevră pentru asemenea inovații. Și poate că nici nu e cazul să-și restructureze legea finanțelor publice tocmai într-un an de criză. Însă ar trebui măcar să existe o reflecție politică serioasă pe această temă – și o prognoză care să depășească orizontul unui an fiscal. Pentru că bugetul de stat înseamnă mai mult decît aritmetica simplificatoare a veniturilor și cheltuielilor: e vorba de configurarea politicilor publice în diverse domenii, de strategia de dezvoltare a țării și, pînă la urmă, de oameni.