În lunga și deloc dureroasa și parțial inutila trecere a mea prin școlile, liceele și universitățile din țara noastră (și din străinătate), nu am picat nicio­dată un examen. Nu știu cum e. E adevărat, de cîteva ori, am evitat să mă prezint, simțindu-mă slab. Am pierdut numai prin neprezentare.

Trăind într-o casă de profesori de matematici, am avut respect pentru educație. Acum, la bătrînețe, regret. Că, uite, nu s a ales nimic de mine. Nici măcar o zi n-am apucat și eu să fiu bugetar cu normă întreagă, să curgă peste mine laptele și mierea. Am puterea să recunosc: am trăit degeaba.

Cum nu am picat nici un examen în școală, nu e greu de presupus că am picat o mulțime la școala vieții. Formal, însă, o singură dată s-a abătut asupra mea urgia eșecului lamentabil. Acela, cel picat, a fost, de altfel, cel mai greu examen din viața mea. Era să omor o babă.

Am căzut la examenul de obținere a permisului de conducere a autoturismului (categoria B) pe drumurile publice. Aveam frumoasa vîrstă de optsprezece ani și două luni. Și nu e vorba că mă credeam Ayrton Senna, dar în timpul școlii de șoferi am fost implicat într-un accident rutier. Am făcut o stîngă mai precipitat, din dreapta mi-a venit cu viteză un începător și cele două Dacii s-au avariat în mod egal. Nu purtam responsabilitate. Instructorul ce păzea? Dar uite că am rămas cu puțină teamă.

Ca atare, în ziua examenului mi-a cam tremurat piciorul pe ac­ce­le­rație. De fapt, mi-a tremurat bine de tot, că m-am trezit că-i dau nebunește talpă de parcă voiam să scap de poliție. Polițistului care mă evalua, aflat în dreapta, nu prea i-a plăcut situația. Mi a dat și el să fac o stîngă. N-am redus viteza corespunzător, de era mai-mai să acroșez o sărmană bătrînă care se deplasa regulamentar pe trotuar către piața de legume și fructe.

Căderea mi-a fost categorică, justificată. Am fost tînăr și am mers mai departe, ce era să fac? M-am pregătit mai bine și, pe 3 decembrie 2001, m-am prezentat din nou la examen. Eram la fel de prost șofer, însă în noaptea dinainte ninsese, ninsese ca după ce l-au împușcat pe Ceaușescu. S-a așternut frumos neaua, peste carosabil, peste zebre, peste trecători, ar fi nins chiar și peste mustața mea, ca-n Cărtărescu, dar eu, fiind secolul XXI, nu purtam mustață.

Am condus cu o eleganță ieșită din comun, adaptînd viteza la condițiile groaznice. N-am depășit douăzeci de kilometri la oră. Am luat virajele ca nimeni altul, am parcat lateral și nu am avut nici un incident cu ceilalți participanți la trafic, poate și pentru că aceștia absentau.

Păi? Aia nu era vreme să dai la loptată, să scoți mașina din parcare. Am șofat ca un rege al zăpezilor, ce mai!

După aceea, am avut totuși bu­nul simț să conduc numai și numai dacă era nevoie. Și uite că de șaisprezece ani n-am avut nici un necaz mare în trafic. Sînt cuminte, depășesc doar biciclete, cum s-ar spune.

Bine, i-am spulberat odată oglinda unui băiat la noi, în mahalaua Teilor. Dar aceea e o altă poveste, iar examenul confruntării cu agentul constatator ar necesita un roman-fluviu.

Poate altădată. 

Andrei Crăciun este jurnalist și scriitor.