Între „siguranţă“ şi „încredere“ există o legătură indisolubilă: prima o determină pe cea de-a doua. Încrederea e o consecinţă a siguranţei asigurate. Legătura semantică şi logică dintre cei doi termeni a făcut ca aceste două cuvinte, legate printr-un „şi“ copulativ, să devină sloganul Poliţiei. „Siguranţă şi încredere“ – adică recunoaşterea publică a unei misiuni îndeplinite.

N-am făcut această scurtă teorie doar ca o reverenţă pentru filmul Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. Ci mai degrabă ca un preambul la analiza situaţiei: în ce măsură reuşeşte Poliţia să-şi îndeplinească misiunea de garant al siguranţei cetăţenilor şi care este gradul de încredere pe care o investeşte populaţia în această instituţie. Dacă ar fi să ne luăm după statistici, situaţia e dezechilibrată. În sensul că Poliţia îşi face treaba, dar populaţia nu-i recunoaşte meritele.

Siguranţă...

Conform datelor oferite de Eurostat, România e una dintre cele mai sigure ţări ale Uniunii Europene, cu un număr de infracţiuni (la suta de mii de locuitori) mai scăzut decît în alte state la aproape toate categoriile, cu excepţia omorurilor. Alte statistici, furnizate de această dată de Europol, plasează oraşul Bucureşti pe un loc fruntaş la nivelul de siguranţă a cetăţenilor. „De cîţiva ani, Capitala s-a înscris pe un trend descendent în ceea ce priveşte numărul infracţiunilor comise. Mai ales micile infracţiuni s-au redus considerabil: e vorba despre furturi din buzunare, din/de maşini, de acele tîlhării prin smulgere (poşete, telefoane mobile etc.), de furturi din locuinţe ş.a.m.d. În ceea ce priveşte infracţiunile cu pericol social deosebit – spargerile de bănci, omoruri la comandă, răpirile, jafurile armate – aceste fapte se petrec foarte rar şi reprezintă fenomene excepţionale, izolate“ – spune purtătorul de cuvînt al Poliţiei Capitalei, Cristian Ciocan. Din datele sale rezultă că cea mai mare scădere se înregistrează în cazul furturilor din locuinţe, infracţiune care s-a redus considerabil faţă de anii trecuţi. Şi furturile din buzunare s-au redus substanţial: în prima parte a anului trecut au fost raportate puţin peste 900 de furturi, ceea ce, la o populaţie de peste două milioane de locuitori, reprezintă o cifră extrem de scăzută. În comparaţie cu media europeană, stăm bine, ne asigură Cristian Ciocan. Rata criminalităţii în Bucureşti este mai mică decît la Paris, Praga, Budapesta sau Viena (oraş unde, în 2009, au fost comise de trei ori mai multe infracţiuni decît în Bucureşti). Şi la capitolul furturi auto cifrele arată liniştitor: comparativ cu alte capitale europene, în Bucureşti s-au raportat 41 de autovehicule furate la 100.000 de locuitori; în aceeaşi perioadă a anului 2009, la Budapesta se furau de trei ori mai multe maşini.

La nivel european, numărul micilor infracţiuni e în scădere. Excepţie fac Marea Britanie şi Finlanda. Danemarca – o ţară care, în percepţia publică, trece drept sigură – este considerată în cercetarea Eurostat o ţară cu rată înaltă a criminalităţii. Una peste alta, în jur de 30% dintre europeni nu se simt în siguranţă pe străzi, potrivit unui studiu realizat de Gallup pentru Comisia Europeană.

…şi încredere
 Un studiu realizat de Insomar în prima parte a anului trecut face un pic de lumină în ceea ce priveşte diferenţa dintre cifrele liniştitoare avansate de poliţie şi percepţia populaţiei cu privire la siguranţă. Prima concluzie e că statisticile pot fi înşelătoare. Pentru că ele se referă la date şi fapte, adică la infracţiunile declarate şi constatate de poliţie. Or, se pare că există diferenţe sensibile între faptele săvîrşite şi infracţiunile declarate. Într-o ţară aflată încă în tranziţie, cu spirit civic redus, în care încrederea în instituţii este oricum foarte scăzută, oamenii sînt tentaţi să nu declare o sumedenie de mici infracţiuni – explică sociologii. Furturile, ultrajele, ameninţările, tulburările liniştii publice, înşelăciunile etc. nu sînt reclamate întotdeauna pentru că cetăţenii nu speră să li se rezolve reclamaţia, nu se (mai) aşteaptă la o eventuală reparaţie sau măcar la o pedepsire a infractorului.

Aproape 60% dintre români se simt în nesiguranţă pe stradă. 14% se simt chiar „prizonierii“ locuinţei pe timp de noapte, nefiind dispuşi să facă deplasări nocturne – se arată în studiul Insomar. E vorba în special de rezidenţi în mediul urban, mai înaintaţi în vîrstă, de gen feminin şi cu nivel scăzut de şcolaritate. Cei care au suferit deja o infracţiune sînt mai temători în a ieşi noaptea pe stradă. Aceste procente descriu un sentiment de nesiguranţă răspîndit mai ales în ariile de delincvenţă din marile oraşe. În aceste zone, numărul ridicat de infracţiuni poate fi dublat de fenomene cum ar fi alcoolismul, familiile monoparentale şi deficitul de integrare socială. Toate aceste fenomene manifestă o tendinţă de aglutinare, producînd subculturi urbane bazate pe violenţă socială – se arată în studiul Insomar.

Pentru mai mult de jumătate dintre români, mica infracţionalitate în spaţiul public (de tipul furtului de bani/acte/telefon) este temerea cea mai răspîndită. În acelaşi timp este greu de afirmat că mica infracţionalitate poate fi circumscrisă, izolată, ea alimentînd de cele mai multe ori şi marea infracţionalitate. Este important de menţionat că în mediul urban persoanele care manifestă o teamă ridicată de infracţionalitate sînt mai degrabă cele care consideră că venitul nu le ajunge nici pentru strictul necesar (38,2% faţă de 31,1% dintre cei cu un venit perceput ca fiind cel puţin acceptabil), de gen feminin şi cele care au vîrsta peste 64 de ani. Acest profil este susceptibil a fi identificat mai degrabă în zonele periferice, nesigure, din marile oraşe. Pentru sociologii care s-au ocupat de acest studiu constituie un motiv de preocupare faptul că aproximativ 50% dintre români cred că Poliţia, Procuratura şi Justiţia îi favorizează pe interlopi. Dacă teama de infracţionalitate este ridicată mai ales în rîndul celor care au suferit deja una sau mai multe tipuri de infracţiuni (42,8% dintre aceştia), aceeaşi categorie manifestă o încredere scăzută în capacitatea instituţiilor de a-i proteja (38,1%). Există două grupuri sociale cu atitudini diferite faţă de capacitatea instituţiilor de a face faţă fenomenului infracţional:  „scepticii“ şi „încrezătorii“. Diferenţa între cele două grupuri este şi rezultatul unor niveluri diferite de aşteptări. „Cererea“ de măsuri anti-infracţionale venită în special din partea mass-mediei şi a victimelor nu se întîlneşte cu „oferta“ venită din partea autorităţilor şi a justiţiei. „Subdimensionarea, «ofertei» comparativ cu «cererea» existentă întreţine o stare de nesiguranţă la nivel social, alimentînd scepticismul populaţiei“ – se explică în concluziile studiului.

O problemă de percepţie…

Pînă la urmă, siguranţa e o chestiune de percepţie, consideră Cristian Ciocan: ştirile difuzate de mass-media ar putea crea imaginea unei capitale periculoase, bîntuite de răufăcători. Mai ales dacă ne gîndim la unele zone renumite pînă nu demult pentru criminalitatea ridicată, cum ar fi cartierele Ferentari sau Berceni. Bilanţul Poliţiei pare însă să infirme această percepţie. Dacă în trecutul nu foarte îndepărtat se putea vorbi despre zone periculoase, cu risc ridicat de criminalitate, acum nu s-ar mai putea face o delimitare a Capitalei pe zone de risc stradal – spune Ciocan.

„Mica infracţionalitate este cea care deranjează cel mai mult, ea creează percepţia“ – explică poliţistul. Şi tocmai în această zonă sensibilă e şi cel mai greu de intervenit. Nu pentru că nu ar exista legi, ci pentru că ele nu-şi pot produce efectul. Să luăm, de pildă, cerşetoria – propune Ciocan. „Poliţia nu are competenţă decît în identificarea cerşetorilor şi aplicarea unor amenzi. Se dau zeci de mii de amenzi, însă acestea nu-şi ating scopul, în sensul că oamenii aceia nu au bani să le plătească şi oricum se întorc pe stradă, la cerşit.“ Şi prostituţia e un fenomen pe cît de răspîndit, pe atît de greu de controlat. La fel se întîmplă şi cu micile infracţiuni (contravenţii) rutiere: nenumărate fapte rămîn nesancţionate pentru că poliţia nu intervine. (Aici, explicaţia lui Ciocan e pe cît de pragmatică pe atît de dezarmantă: „Şi ce-aţi vrea să facă poliţistul din intersecţie cînd claxonează mai multe maşini deodată? Să-i oprească pe toţi şoferii din trafic şi să vadă cine a claxonat?“) Toate acestea, cumulate, dau senzaţia dezordinii generalizate, a unui oraş scăpat de sub control. Sat fără cîini, cum se spune.

Toleranţă zero

Pînă la urmă, problema nu ţine (doar) de numărul insuficient de poliţişti. Ci de... percepţie. De percepţia asupra meseriei de poliţist. Şi de mentalitate. În SUA, probabil cea mai radicală reformă a poliţiei a pornit de la teoria Broken Windows, dezvoltată pe la începutul anilor ’80 de sociologul George L. Kelling. Dacă într-un colţ al oraşului se află o clădire cu nişte geamuri sparte, vandalii vor fi tentaţi, în mod natural, să mai spargă cîteva geamuri, aruncînd cu pietre. Apoi, nesancţionaţi, nu vor ezita să dea năvală în clădire, să provoace pagube şi mai mari, să jefuiască, eventual chiar să incendieze construcţia – explică Kelling. Pentru a preveni escaladarea fenomenului de vandalism şi transformarea lui în crime cu grad mai mare de pericol social, problemele trebuie rezolvate încă din momentul în care apar. Adică, din clipa în care sînt mici – şi rezolvabile. Înlocuind geamurile sparte şi amendînd primele tentative de vandalism, previi eventualele distrugeri de mai tîrziu. George L. Kelling a fost angajat pe post de consilier al autorităţilor locale de la New York, apoi al Poliţiei din Boston. Primele sale măsuri: eradicarea fenomenului graffiti şi curăţarea metroului newyorkez. În 1990, tot din poziţia de consultant al Poliţiei din New York, a fost cel care a pus la punct un sistem de arestare şi verificare a micilor infractori. El este cel care a generat ideea de „toleranţă zero“ pentru orice tip de infracţiune. Republicanul Rudolph Giuliani a preluat ideea în campania electorală şi a aplicat-o după ce a fost ales primar. Poliţiştii au ieşit la vînătoare de mici infracţiuni: băutul în public, scuipatul şi urinatul pe stradă, micii borfaşi care cereau taxă de trecere pe la colţul străzii şi hoţii mărunţi care furau din maşini, la semafor. Chiar şi neplata taxei de călătorie cu metroul era un delict care putea fi urmărit de poliţie. Un studiu realizat în 2001 a arătat că în ultimul deceniu, de cînd s-a aplicat metoda „toleranţă zero“, ratele criminalităţii (mici sau mari) au scăzut semnificativ. Un studiu realizat de Universitatea din Groningen, Olanda, atestă faptul că într-adevăr există o legătură între dezordine şi criminalitate: un exemplu mic de dezordine (graffiti, mizerie pe stradă etc.) poate încuraja o dezordine mai mare sau chiar infracţiuni precum furtul.