Timpul unu

Trebuie s-o recunoaștem, este un companion aproape nevăzut, dar insistent, unul pe care, știți, dacă îl scoți pe ușă, intră pe fereastră; mai mult, dacă îl ignori, îngroașă obrazul și se instalează la tine ca la el acasă. Nu e pretențios, nici selectiv, nici discreționar, ba dimpotrivă, e obedient și aproape gregar, chiar fin. Insipid, totuși, de cele mai multe ori. (Cînd nu e, intrăm pe alte terenuri, mai mișcătoare.) În genere, silențios. Se strecoară tiptil și, fără alte nazuri și capricii, unde se pune, acolo stă, îl uită Dumnezeu, uneori cu zilele. Nu pleacă cu una, cu două, trebuie să-l iei la goană, să-l pui pe făraș, să-i dai (alt praf) de drum, să-l zburătăcești afară cu orice chip. Vrei, nu vrei, e pretutindeni, cu voie sau fără voie. Înșelător, uneori se poate prezenta la apel și în variante parfumate și exotice, alteori, în unele stimulativ-chimice sau hipnotice (fără a le uita, alas, nici pe cele belicoase cu care poate veni la întîmpinare).

Timpul doi

Oricum ar fi, nu avem scăpare, praful e prezent în vorba, viața și în mintea noastră, indiferent și surd la neputințele noastre. Să încerci să-i elimini, lupta ar fi inegală. Praful iese la înaintare cu o armie întreagă – cu variantele și sinonimele lui, cu rădăcini slave sau latine, în structuri mai vechi sau mai noi, mai subtile sau mai grosiere –, astfel încît oricît ne-am chinui să cîștigăm bătălia, să alungăm praful din cuget, faptă și simțiri, întreprinderea ar fi lipsită de sorți de izbîndă. Praful iese cu pieptul înainte, folosește toate resursele – cu suratele lui vechi, prah, prav, prau, praure sau praj, cu geamănul colb sau cu fratele de altă mamă pulbere, chiar cu rubedenia apropiată, țărînă, sau cu cea mai îndepărtată, pleavă –, se oglindește în toate construcțiile și valorifică toate căile de acces. Nu e mirare că victoria prafului asupra noastră este evidentă și că, doar dacă ai orbul găinilor și te lovește cecitatea pe înserat, nu ajungi să vezi copleșitoarea-i ubicuitate. 

Timpul trei

S-a ales praful..., spunem atunci cînd o întîmplare cumplită are consecințe dezastruoase și recuperare improbabilă, dar și praf s-a făcut, dacă un obiect a fost spart sau distrus printr-un gest neatent sau într-un incident nefericit – asta cînd nu o aplicăm, hîtru, unui conviv care a depășit măsura întrecerii bahice –, după cum spunem m-a făcut praf, dacă, în urma unei dispute, sorții au fost de partea oponentului mai bine echipat cu argumente sau dovezi. Un tînăr poate zice că e praf cînd nu s-a pregătit pentru un examen (să zicem că doar atunci, deși realitatea e mai bogată de-atît), după cum un îndrăgostit și-ar dori să se facă praf pentru persoana iubită, din prea mare drag. Cînd cineva ne minte sau ne manipulează, avem senzația că ne aruncă praf în ochi, iar cuiva care vorbește fără noimă îi spunem că face praf, tot grăind în vînt și fără rost. Rămînem cu praful de pe tobă cînd nu am cîștigat nimic important în urma unei promisiuni sau a unui pariu neonorat, așa cum, la o întorsătură nereușită a unui potențial succes, exclamăm cu necaz am făcut (-o/rahatu’) praf! Așteptări înșelate, năduf, multă frustrare și nemulțumire se adună cînd ajungem să spunem – iar redundanța semantică e mai puțin importantă decît cea afectivă – s-a ales praful și pulberea! sau, și mai periculos, într-un fel de blestem, praf și pulbere să se aleagă!

Toți sîntem o apă și-un pămînt, după cum știm de cînd ni s-a spus că toate-s praf, lumea-i cum este... și ca dînsa sîntem noi. Chiar dacă la începutul-începuturilor am fost pulbere de stele.

La sfîrșitul timpului, nu poate fi decît la fel.

Timpul patru

Ultima dată cînd ne-am întîlnit, din politețe mai mult, l-am studiat mai atent, bunăoară, cînd am observat că și-a schimbat culoarea și, din alburie, cum era de obicei, devenise rozacee sau chiar portocalie; am bănuit că o furtună de nisip în deșertul Arabiei ar explica misterul cromatic, dar și buzna cu care se năpustise peste tot în casă. Mi-am amintit că în anumite legende se zice că dintr-o bulboană de praf s-ar putea ivi vreun duh ifrit și am păstrat tăcerea, ca să nu deranjez echilibrul lumii, oricum fragil.

Dar și că, în altele, s-a suflat viață peste un pumn de țărînă, de praf sau humă și s-a creat om.

toate-s praf, lumea-i cum este...

Cîndva am făcut inventarul tuturor rimelor din „Psaltirea pre versuri tocmită” a mitropolitului Dosoftei. Au rezultat cîte sute de perechi, nu mai știu numărul exact, dar îmi amintesc că am identificat tipare de construcție – firești, avînd în vedere tipul și timpul scriiturii – și că, între ele, erau cîteva de o uluitoare frecvență: Domnul-omul, viață-greață, milă-silă, bunătate-ușurătate. Praf, cu varianta prav, intra în rimă deseori cu vrav sau nărav. Am băgat încă o dată de seamă că, bine orînduite, simetriile acestea dau măsura distanței dintre lumea de sus și lumea de jos, dintre slavă și zăbavă. Omul cu pleava, cu pravul și năravul.

Pe de altă parte, trăim alte vremi, să nu ne pierdem cu firea, trebuie să mai fie și alte variante. Și cum năravul din fire n-are lecuire, putem îndrăzni să ne reconfigurăm genetic huma originară. Poate nu e totul pierdut.

La urma urmei, totul e praf sau e în praf. Iar dacă nu e, vai de pulberea noastră de stele.

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Casting pentru ursitoare, Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons