Despre clasa muncitoare am învăţat la istorie, pe vremea lui Ceauşescu, că era una dintre clasele de bază ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, dacă nu chiar cea mai importantă, care, alături de ţărănime şi intelectualitate, duceau ţara înainte. Desigur că ştiam, chiar şi pe vremea aceea, că în spatele terminologiei sforăitoare se ascunde o realitate: membrii ei sînt cei care, pînă la urmă, ne asigură bunurile de toate felurile de care avem o nevoie mai mult sau mai puţin directă, de la tractoare la pantofi.După ’90, imaginea pe care am avut-o despre această categorie socială s-a tot schimbat: cea la care s-a ajuns, în multe locuri din ţară, este a unor mase de oameni rămaşi fără lucru în întreprinderi privatizate defectuos, devenite, ele însele, nişte ruine... Sigur că aceasta nu este situaţia tuturor fabricilor: există unele care au fost preluate de investitori serioşi, retehnologizate, făcute să fie profitabile... Evident, despre acestea se vorbeşte mai puţin: imaginile mai pregnante, care marchează opinia publică, sînt întotdeauna cele negative. Îmi amintesc că am vorbit cu muncitorii de la ARO Cîmpulung, care încă de prin anii ’90 aveau probleme, şi mi-au povestit cum se debranşau pe capete de la încălzirea electrică şi cum se pregăteau să plece în străinătate; sau cu cei din fostul combinat de la Călan, devenit groapă de gunoi, care scotoceau după fiare vechi şi apoi le vindeau la kilogram. Contactele cu toţi aceşti oameni şi informaţiile apărute despre ei în presă m-au pus pe gînduri în legătură cu cauzele evoluţiei unei categorii sociale despre care, repet, învăţasem la istorie că era fruntaşă şi indispensabilă. Am vrut să văd, în acest dosar, ce a mai rămas din clasa muncitoare - mai curînd în sensul schimbării accepţiei termenului în contextul epocii postindustriale a societăţii de consum; şi cum îşi mai găsesc locul, în acelaşi peisaj, întreprinderile socialiste de altădată, mîndria conducătorului iubit, care aveau drept angajaţi mii de oameni. Ceea ce am înţeles, atît din părerile sociologilor, cît şi din reportaje, este că nu prea îşi mai găsesc locul. Cel puţin nu în formula megalomanică în care funcţionau în socialism. Prezentul (dar şi viitorul) este, acum, al întreprinderilor mai mici, cu sute sau chiar zeci de angajaţi, specializate nu numai în domeniul producţiei, ci şi al serviciilor. "Clasa muncitoare" nu a dispărut, nici nu s-a mutat cu totul în paradis, ci şi-a schimbat numărul şi, oarecum, componenţa. Munca fizică şi studiile medii sau mai puţin decît medii au rămas criteriile după care oamenii sînt integraţi în rîndurile ei. Cît priveşte partea ideologică, ceea ce, cîndva, se numea "conştiinţa de clasă" a dispărut. Fiind înlocuită, poate, cel mult cu una economică, care-i ajută să-şi apere drepturile de salariaţi. Noţiunea însăşi de "clasă" a devenit indezirabilă, precum şi termenul de "muncitor", care tinde să fie înlocuit cu cel, mai neutru, de angajat. (I. P.)