De la galanterie la impolitețea agresivă

Publicat în Dilema Veche nr. 888 din 15 - 21 aprilie 2021
De la galanterie la impolitețea agresivă jpeg

De cîte ori, în istoria modernă, s-au produs mișcări revoluționare, politețea a fost socotită o practică reacționară. Revoluția Franceză a introdus tutuiala obligatorie, a prohibit apelativele „doamnă” și „domnule” înlocuindu-le cu „cetățean”, „cetățeancă”. Mai mult, s-au înregistrat inițiative pe care actuala cancel culture le-ar îmbrățișa cu entuziasm: pe 26 aprilie 1794, toți directorii de teatru au primit ordin să înlocuiască în piesele din repertoriu, inclusiv în piesele clasice (Molière etc.), cuvintele indezirabile cu termeni „civic corecți”. În secolul XX, totalitarismele încearcă la rîndul lor să submineze ordinea socială prin eliminarea formulelor de politețe: devin obligatorii apelativele „tovarăș”, „camarad”, iar activiștii de partid se simt în poziție de forță cînd își tutuiesc interlocutorii. Studenții angrenați în revolta din mai ’68, precum și tinerii din mișcările antisistem ale epocii refuză și ei codurile de politețe „burgheze”. Putem identifica aici nu doar o atitudine de frondă, ci și expresia unui ideal egalitarist, rezultînd și din devalorizarea conceptului de ierarhie.

Nu știu dacă acum trăim o stare revoluționară, dar avem a face în mod cert cu un recul al politeței. Una dintre cauze este ofensiva neofeminismului. Gesturi simple care țineau de o politețe elementară au ajuns să intre în categoria „hărțuire sexuală”. Se știe că mulți profesori occidentali, americani îndeosebi, se tem să rămînă cu o studentă în cabinetul lor ca să nu riște acuzația că ar fi făcut gesturi nepotrivite ori ar fi rostit cuvinte cu conotații erotice. Nu sînt bine văzute nici gestul bărbatului de a ține ușa pentru a lăsa să treacă o doamnă (acesta ar fi semnul că bărbatul nu vrea s-o scape din ochi pe femeie nici măcar o secundă) și nici obiceiul conform căruia bărbatul intră primul, înaintea doamnei, în restaurant (acesta din urmă e socotit o rămășiță a societății patriarhale). În lumea corectitudinii politice, politețea a ajuns să fie o posibilă culpă. Autoare a unei cărți de referință, Galanterie franceză (Gallimard, 2006), Claude Habib consideră că feminismul a aruncat galanteria în comă. O completează o reputată istorică, Mona Ozouf: galanteria s-a redus astăzi la niște gesturi mecanice și indiferente, ea nu poate fi concepută decît într-o lume în care există ierarhii; or în lumea noastră, ce tinde către confuzia dintre sexe, galanteria trece drept o insultă la adresa egalității.

Presiunea corectitudinii politice creează situații cărora nu le putem găsi o justificare logică. La origine aflîndu-se tot o revendicare feministă, apelativul „mademoiselle” a fost eliminat din limbajul administrativ în Franța, în 2012, prin decizie a Consiliului de Stat. Nu era o premieră: tot din motive de „sexism” fusese ostracizat în Elveția, în Québec și în Luxemburg. Ideologia „genului” a creat o serie întreagă de probleme în ceea ce privește folosirea pronumelor personale: pentru a desemna o persoană trans trebuie uneori să faci o adevărată acrobație. În virtutea principiului egalității dintre femei și bărbați gramatica franceză este supusă unei cumplite torturi, se schimbă reguli, se feminizează cu frenezie nume de meserii (ajungîndu-se nu o  dată la aberații lexicale) și se încearcă impunerea monstruoasei „scriituri incluzive”; nu am aici spațiul necesar pentru a explica în ce constă această aberație, fapt este că, în pofida avizului categoric negativ al Academiei Franceze și al instanțelor superioare ale statului, scriitura incluzivă continuă să fie practicată, chiar și în unele universități… Să fie aceste aiureli o formă de manifestare a prețuirii și respectului față de femei? Mă îndoiesc profund…

Lovituri puternice a primit politețea din pricina noilor modalități de comunicare precum  și a rețelelor de socializare. A purta o corespondență scrisă a ajuns o practică totalmente marginală, ceea a ce a antrenat și dispariția formulelor de politețe proprii genului epistolar. „Neticheta” (termen creat de Virginia Shea, Netiquette, 1994) se reduce la cîteva automatisme rudimentare, tipice pentru ceea ce un ziarist american (Howard Rheingold) a numit „sociabilitatea de substituire”. Sau, cum ar veni, „politețea cu înlocuitori”. În ceea ce mă privește, atunci cînd trimit un e-mail refuz să încep cu „Bună ziua” și să închei cu „O seară bună”; folosesc tot formulele corespondenței „clasice” știind că am toate șansele să par ridicol și defazat. La fel, n-aș scrie în nici un caz, într-o postare pe Facebook, „io cred că” în loc de „eu cred că”, și „tre să” în loc de „trebuie să”: aș avea senzația că îi desconsider pe eventualii mei cititori. Dar aceste rețele de socializare (cuvîntul „socializare” se potrivește aici ca nuca în perete) au avut și alte consecințe, mult mai grave: acutizarea agresivității verbale și proliferarea vulgarităților. Cine „navighează” pe Facebook are toate șansele să intre în zonele în care primează injuria groasă, insulta nerușinată, țîfnele de mahala. Vedem, astfel, cum impolitețea cîștigă, în permanență, teren.

„Politețea înseamnă să ai încredere în inteligența celuilalt”, spune undeva Roland Barthes. E o definiție care ține de o altă epocă și de o altă mentalitate. În fapt, s-ar părea că nu ne mai pasă nici de ce crede, nici de ce spune celălalt. În consecință, nu ne mai dăm osteneala să fim politicoși.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.