De cîte ori, în istoria modernă, s-au produs mișcări revoluționare, politețea a fost socotită o practică reacționară. Revoluția Franceză a introdus tutuiala obligatorie, a prohibit apelativele „doamnă” și „domnule” înlocuindu-le cu „cetățean”, „cetățeancă”. Mai mult, s-au înregistrat inițiative pe care actuala cancel culture le-ar îmbrățișa cu entuziasm: pe 26 aprilie 1794, toți directorii de teatru au primit ordin să înlocuiască în piesele din repertoriu, inclusiv în piesele clasice (Molière etc.), cuvintele indezirabile cu termeni „civic corecți”. În secolul XX, totalitarismele încearcă la rîndul lor să submineze ordinea socială prin eliminarea formulelor de politețe: devin obligatorii apelativele „tovarăș”, „camarad”, iar activiștii de partid se simt în poziție de forță cînd își tutuiesc interlocutorii. Studenții angrenați în revolta din mai ’68, precum și tinerii din mișcările antisistem ale epocii refuză și ei codurile de politețe „burgheze”. Putem identifica aici nu doar o atitudine de frondă, ci și expresia unui ideal egalitarist, rezultînd și din devalorizarea conceptului de ierarhie.

Nu știu dacă acum trăim o stare revoluționară, dar avem a face în mod cert cu un recul al politeței. Una dintre cauze este ofensiva neofeminismului. Gesturi simple care țineau de o politețe elementară au ajuns să intre în categoria „hărțuire sexuală”. Se știe că mulți profesori occidentali, americani îndeosebi, se tem să rămînă cu o studentă în cabinetul lor ca să nu riște acuzația că ar fi făcut gesturi nepotrivite ori ar fi rostit cuvinte cu conotații erotice. Nu sînt bine văzute nici gestul bărbatului de a ține ușa pentru a lăsa să treacă o doamnă (acesta ar fi semnul că bărbatul nu vrea s-o scape din ochi pe femeie nici măcar o secundă) și nici obiceiul conform căruia bărbatul intră primul, înaintea doamnei, în restaurant (acesta din urmă e socotit o rămășiță a societății patriarhale). În lumea corectitudinii politice, politețea a ajuns să fie o posibilă culpă. Autoare a unei cărți de referință, Galanterie franceză (Gallimard, 2006), Claude Habib consideră că feminismul a aruncat galanteria în comă. O completează o reputată istorică, Mona Ozouf: galanteria s-a redus astăzi la niște gesturi mecanice și indiferente, ea nu poate fi concepută decît într-o lume în care există ierarhii; or în lumea noastră, ce tinde către confuzia dintre sexe, galanteria trece drept o insultă la adresa egalității.

Presiunea corectitudinii politice creează situații cărora nu le putem găsi o justificare logică. La origine aflîndu-se tot o revendicare feministă, apelativul „mademoiselle” a fost eliminat din limbajul administrativ în Franța, în 2012, prin decizie a Consiliului de Stat. Nu era o premieră: tot din motive de „sexism” fusese ostracizat în Elveția, în Québec și în Luxemburg. Ideologia „genului” a creat o serie întreagă de probleme în ceea ce privește folosirea pronumelor personale: pentru a desemna o persoană trans trebuie uneori să faci o adevărată acrobație. În virtutea principiului egalității dintre femei și bărbați gramatica franceză este supusă unei cumplite torturi, se schimbă reguli, se feminizează cu frenezie nume de meserii (ajungîndu-se nu o  dată la aberații lexicale) și se încearcă impunerea monstruoasei „scriituri incluzive”; nu am aici spațiul necesar pentru a explica în ce constă această aberație, fapt este că, în pofida avizului categoric negativ al Academiei Franceze și al instanțelor superioare ale statului, scriitura incluzivă continuă să fie practicată, chiar și în unele universități… Să fie aceste aiureli o formă de manifestare a prețuirii și respectului față de femei? Mă îndoiesc profund…

Lovituri puternice a primit politețea din pricina noilor modalități de comunicare precum  și a rețelelor de socializare. A purta o corespondență scrisă a ajuns o practică totalmente marginală, ceea a ce a antrenat și dispariția formulelor de politețe proprii genului epistolar. „Neticheta” (termen creat de Virginia Shea, Netiquette, 1994) se reduce la cîteva automatisme rudimentare, tipice pentru ceea ce un ziarist american (Howard Rheingold) a numit „sociabilitatea de substituire”. Sau, cum ar veni, „politețea cu înlocuitori”. În ceea ce mă privește, atunci cînd trimit un e-mail refuz să încep cu „Bună ziua” și să închei cu „O seară bună”; folosesc tot formulele corespondenței „clasice” știind că am toate șansele să par ridicol și defazat. La fel, n-aș scrie în nici un caz, într-o postare pe Facebook, „io cred că” în loc de „eu cred că”, și „tre să” în loc de „trebuie să”: aș avea senzația că îi desconsider pe eventualii mei cititori. Dar aceste rețele de socializare (cuvîntul „socializare” se potrivește aici ca nuca în perete) au avut și alte consecințe, mult mai grave: acutizarea agresivității verbale și proliferarea vulgarităților. Cine „navighează” pe Facebook are toate șansele să intre în zonele în care primează injuria groasă, insulta nerușinată, țîfnele de mahala. Vedem, astfel, cum impolitețea cîștigă, în permanență, teren.

„Politețea înseamnă să ai încredere în inteligența celuilalt”, spune undeva Roland Barthes. E o definiție care ține de o altă epocă și de o altă mentalitate. În fapt, s-ar părea că nu ne mai pasă nici de ce crede, nici de ce spune celălalt. În consecință, nu ne mai dăm osteneala să fim politicoși.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.