Apar uneori în România discuţii despre efectul distrugător al Internetului asupra relaţiilor de prietenie. Se afirmă că a petrece prea mult timp pe Internet duce la alienare şi la încetarea interacţiunilor sociale reale. Discuţia este amuzantă, din cel puţin patru puncte de vedere. Întîi, în România, gradul de utilizare a calculatorului şi a Internetului ia valori net inferioare majorităţii ţărilor europene, cele cu care, de regulă, ne comparăm. Apoi, românii îşi întîlnesc mult mai rar prietenii decît alţi europeni. În al treilea rînd, relaţiile sociale dezvoltate electronic sînt interacţiuni cît se poate de reale. În al patrulea rînd, studiile sociologice arată că relaţia este inversă: de regulă, utilizarea frecventă a Internetului contribuie la creşterea contactelor face-to-face, „în lumea reală“. Prin urmare, este vorba de un fapt ce se petrece mai rar decît în alte părţi, despre nişte relaţii care oricum sînt mai degrabă rare, şi despre o legătură cauzală oricum prost diagnosticată. În substrat însă, discuţia este de fapt una despre prieteni, şi are surse mult mai adînci… 

Familistul din Evul Mediu şi prietenul contemporan 

Hai să ne imaginăm un om oarecare. Dacă s-ar fi născut pe la 1550, în Europa rurală, ca mai toţi cei de la vremea respectivă, omul cu pricina ar fi avut probabil cel puţin trei-patru fraţi şi o puzderie de veri. Să zicem că nu avea nici un rang nobiliar. Ar fi locuit cu părinţii săi o vreme, apoi, cel mai probabil între 17 şi 22 de ani, s-ar fi căsătorit. Ar fi locuit fie în casa părinţilor săi, fie în casa părinţilor soţiei sale, fie într-o casă din apropiere, destul de probabil chiar în curtea casei părinteşti. Ar fi avut numeroase oportunităţi de a interacţiona cu numeroşii săi veri, fraţi şi cumnaţi. Ar fi făcut repede cel puţin trei-patru copii. Viaţa sa nu ar fi fost una lungă. Pe la 50 de ani, ar fi fost deja bătrîn, asta dacă ajungea atît de în vîrstă. La bătrîneţe, familia ar fi avut grijă de el. În acel moment, ar fi avut cu siguranţă o droaie de nepoţi, iar primii săi copii ar fi avut deja familiile lor. Interacţiunile cu alte persoane în afara rudelor ar fi fost destul de rare: prins în sînul unei familii atît de numeroase, i-ar fi lipsit timpul fizic pentru a interacţiona des cu prietenii săi. Totuşi, în anumite părţi ale continentului, aceasta nu l-ar fi împiedicat să petreacă laolaltă cîteva ore pe săptămînă: la cîrciumă, dacă ar fi fost bărbat, în spaţii mai puţin publice, dacă ar fi fost femeie. Altfel însă, mai toată viaţa sa s-ar fi petrecut în interiorul familiei. În orice caz, oamenii pe care i-ar fi cunoscut de-a lungul vieţii ar fi fost în principiu din aceeaşi localitate cu el şi ar fi avut puţine şanse să fi fost cu mult diferiţi. 

Familia numeroasă ar fi constituit un spaţiu protectiv, în care acţiunile tuturor membrilor ar fi fost uşor de prezis. Cei din interiorul său s-ar fi întîlnit permanent unii cu alţii, putînd mereu conta pe ajutorul reciproc. Omul nostru s-ar fi simţit acolo protejat, ce e drept cu costurile date de a nu dispune de timp pentru activităţi derulate în afara grupului de rudenie. 

Revoluţia industrială avea însă să zdruncine această realitate relativ liniştită. Atraşi de nevoia de forţă de muncă şi de traiul mai bun, oamenii au început să migreze către aglomerările urbane. Manufacturile şi, apoi, fabricile aveau să le furnizeze resursele vieţii de zi cu zi. În mod tăcut, noul mod de trai avea să le schimbe şi speranţa de viaţă, şi comportamentul reproductiv. În 400 de ani, familiile au devenit din ce în ce mai mici, iar gospodăriile au început să fie locuite de familiile nucleare. Munca istovitoare de altădată s-a simplificat. Săptămîna de lucru de şase zile, cu duminica liberă, ziua de muncă de opt ore au lăsat loc pentru timp liber. Nu cu mult mai tîrziu, au apărut concediile, numărul de zile de muncă a scăzut şi mai mult, weekendul a cîştigat încă o zi liberă. Anii 2000 au adus la nivelul europeanului obişnuit discuţii despre diminuarea şi mai puternică a săptămînii de lucru. Li s-a adăugat proliferarea de slujbe part-time. Acestea au facilitat accesul femeilor pe piaţa muncii, apoi au început să devină atractive şi pentru alte categorii de angajaţi. Totul a condus la din ce în ce mai mult timp liber. 

Concomitent, şi cu acelaşi efect, apar facilităţi de realizare a sarcinilor domestice, precum şi legate de îngrijirea copiilor. Aspiratoarele înlocuiesc măturile, maşinile de spălat, maşinile de gătit şi multe alte ustensile casnice simplifică treptat viaţa indivizilor obişnuiţi. Timpul petrecut cu activităţi casnice se diminuează continuu. Numărul de copii scade şi el, apar scutecele performante („pamperşii“), iar grădiniţe, creşe şi bone suplinesc locuirea departe de familiile de origine şi reduc din presiunea timpului alocat creşterii copiilor. Astăzi avem de-a face cu un om care are mult mai mult timp liber, pe care l-ar putea petrece interacţionînd cu alţi oameni. Totodată, el are mult mai puţine rude, răspîndite pe o suprafaţă geografică ce adesea împiedică contactele frecvente. Apar atunci în lumină prietenii, ca element important al vieţii contemporane. Ei se substituie absenţei puzderiei de veri şi mătuşi, furnizînd întrajutorare, parteneri de discuţie, surse de informaţie. 

În 1973, Mark Granovetter publica un studiu, devenit între timp clasic. El punea în evidenţă o concluzie aparent banală, însă extrem de importantă în simplitatea ei: adesea, prietenii îndepărtaţi („legăturile slabe“) constituie o resursă puternică în găsirea unui loc de muncă. Ei pot fie furniza informaţie despre existenţa unor locuri de muncă interesante, fie chiar oferi recomandări în acest sens, facilitînd relaţia dintre angajator şi potenţialul angajat. 

Granovetter se referea la SUA. În România, o astfel de concluzie ar putea stîrni zîmbete. Folclorul urban întreţine mitul că toate locurile de muncă „se dau pe pile“. Cu alte cuvinte, oamenii cred că angajările nu sînt realizate în funcţie de abilităţile candidaţilor, ci în funcţie de relaţia anterioară pe care o au cu angajatorul. Acelaşi lucru se petrece însă peste tot în lume: candidaţii cu competenţe egale sau aproape egale sînt diferenţiaţi de recomandările făcute de persoane de încredere. Încrederea este elementul-cheie. Este mai bine să mergi la drum cu cineva despre care ţi se spune că e de încredere, decît cu unul despre care nu ştii nimic. Evident, aceasta este valabil doar dacă discutăm despre posibili angajaţi sau colegi cu competenţe apropiate. Altfel, apare riscul de a avea o droaie de angajaţi pe care te poţi baza, dar care sînt ineficienţi. 

În 1995, Robert Putnam, un universitar american, observa că e posibil ca americanii să fi diminuat frecvenţa cu care îşi întîlnesc prietenii, iar acest lucru ar putea constitui un risc substanţial pentru dezvoltarea SUA. La urma urmei, întreaga societate depindea de capacitatea oamenilor de a comunica şi de a dezvolta proiecte comune, pentru binele comun, iar aceasta se realiza prin interacţiunea cu cercul de prieteni. Ipoteza lui Putnam din 1995 despre americanul care a început să meargă singur la bowling şi astfel nu mai dezvoltă capitalul social al SUA este încă în dezbatere. Rămîne însă ideea importanţei cercului de prieteni, a legăturilor slabe, bogate, şi informaţional, şi prin capacitatea de întrajutorare. E vorba – aşa cum am arătat – de acei prieteni care se substituie tăcut familiei extinse, într-o modernitate care atinge încă doar parţial România. 

Doar un alt spaţiu de manifestare

Acum cîţiva ani, un prieten îmi spunea că a fi parte a unor liste de discuţii academice, din cele prezente pe Internet, este o pierdere de vreme, aceste reţele fiind de fapt populate de cei fără contacte. Opinia mea, atunci şi acum, spune că este dificil pentru orice universitar serios să existe fără a fi abonat la cîteva astfel de resurse. Aici găseşte informaţii despre ce se întîmplă în lumea sa academică şi poate descoperi oameni cu preocupări profesionale similare. Listele respective se constituie adesea în comunicatori de tip media, ce se focalizează pe o nişă îngustă şi care furnizează informaţii mult mai rapid decît publicarea în jurnale ştiinţifice. Jurnalele academice, la rîndul lor, înlocuiesc treptat cărţile în ce priveşte contribuţia la dezvoltarea ştiinţei, şi, lucru esenţial, sînt disponibile pe Internet instantaneu sau chiar înainte de a fi publicate. 

Dincolo de conţinutul informaţional şi de valenţele profesionale, comunicarea electronică devine esenţială pentru relaţia cu prietenii, cu cei cu care împărtăşeşti pasiuni comune. Este un proces care se dezvoltă din ce în ce mai rapid şi tinde să înlocuiască modul în care comunicăm. Interacţiunea directă, personală rămîne de departe cea mai valoroasă, însă, pînă a ajunge la ea, ai nevoie de numeroase etape care să o faciliteze. În plus, constrîngerile de timp şi distanţele geografice nu permit mereu să te întîlneşti cu cine ai dori în clipa respectivă. Aici apar mediatori precum telefonia sau, mai ales, Internetul. Acesta îţi permite să menţii contactul cu oamenii pe care i-ai cunoscut în momente diferite din istoria personală (reţelele de socializare fac astăzi acest lucru pentru foştii vecini sau colegi de şcoală, şi nu numai), să găseşti oameni cu care împărtăşeşti pasiuni comune. 

Cîndva erau cei care trimiteau cărţi poştale unor necunoscuţi, într-un schimb ce facilita colecţionarea de astfel de obiecte. Astăzi sînt comunităţi online de tinere sau viitoare mămici, de posesori ai unor anumite tipuri de automobile, de practicanţi ai unor jocuri online. Ei au interese şi pasiuni comune şi găsesc în Facebook, Messenger, forumuri de varii tipuri, suportul pentru comunicarea iniţială. Mulţi sfîrşesc mai apoi prin a se întîlni şi a interacţiona sistematic.

De fapt, prietenia este cea care devine din ce în ce mai importantă, din ce în ce mai diversă, subliniind individualitatea fiecăruia. Ea găseşte astăzi în Internet un simplu spaţiu de manifestare a unei schimbări mai profunde, ce o va plasa probabil în final în centrul vieţii noastre, pe picior de egalitate cu familia. 


Bogdan Voicu este sociolog la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.